Brutal

26. Confesiuni

Maya

Nu am înţeles ce l-a supărat aşa tare pe Damien, dar părea atât de dezamăgit de faptul că nu l-am lăsat să intre în casă. Am alergat imediat după el, atunci când s-a întors şi m-a lăsat nedumerită în prag.

L-am ajuns din urmă abia atunci când încerca să deschidă uşa maşinii şi cheile i-au scăpat pe jos. M-am aplecat şi i le-am smuls, înainte să poate să ajungă el la ele.

Îşi îndreaptă spatele şi mă priveşte furios, cu ochii reci, îngustaţi, gata să izbucnească.

— Dă-mi cheile!credeam că nu o să îi mai aud vreodată vocea atât de glacială.

— Nu!

— Maya...

— Nu, Damien, îi spun cu finalitate, strângând bine cheile în pumn. De ce te-ai supărat aşa rău? trec direct la subiect.

— Nu m-am supărat. Am înţeles că eşti ocupată cu tatăl tău şi eu nu am ce cauta în preajma ta. Doar nu ai vrea ca tatăl tău să vadă că eşti prietenă cu cineva ca mine, nu?

Nu înţeleg ironia lui.

— Ce vrei să spui? Ce treaba are tata?

— Niciuna. Nu trebuie să îşi facă griji că prinţesa lui îşi petrece timpul cu un nenorocit ca mine.

— Damien, nu are sens ceea ce spui, mă enervez. În primul rând, tatăl meu nu ar crede niciodată aşa ceva despre tine. Eu nu cred asta. Şi în al doilea rând, nu are cum să te vadă acum, adaug şoptit.

— Normal că nu. Doar nu i-ai prezenta tatălui tău un monstru, nu? De asta nu ai vrut să intru în apartamentul tău. Pentru că el e acolo şi ar fi putut să vadă cicatricea mea atât de inestetică.

— Ce? Nu, Damien! Nu poate să te vadă acum pentru că e mort! glasul meu răsună în parcarea goală.

Rămâne cu gură căscată la dezvăluirea mea.

— Dar credeam că... Adică... Ai spus că vorbeşti cu el şi de asta nu ai timp acum să vii să îl vezi pe Ares.

Confuzia lui aproape că mă face să râd

— Da, dar... îmi ridic mâinile în aer, exasperată. Nu mă refeream la vorbit faţă în faţă, încep să îi explic. Mă uitam la poze vechi cu mine şi el de când eram mică şi întotdeauna când scot albumele foto, îmi imaginez că e lângă mine şi că priveşte şi el împreună cu mine şi încep să vorbesc ca şi când ar fi prezent, acolo.

Îmi plec privirea ruşinată. Nu e ceva ce face toată lumea, e chiar aproape absurd, dar cumva chestia asta mă ajutăsă îl mai simt lângă mine, chiar dacă e doar în mintea mea totul.Îmi place să îmi închipui că pot să vorbesc cu el şi că el chiar mă aude.

— Ştiu că sună nebunesc şi ciudat, dar, într-un fel, mă simt mai bine după ce fac asta. Uneori, mi se face mult prea dor de el şi încerc să retrăiesc toate momentele frumoase prin pozele alea. Nu am ştiut cum să îţi spun asta fără să par nebună şi toată sufrageria e plină de poze, întinse peste tot. Cum aş fi putut să îţi explic, fără să crezi că am nevoie de ajutor specializat? Vorbesc cu pozele, ce nebunie...

Râd amar. Îmi ridic ochii către ai lui şi remarc că nu se mai uită urât la mine, ci cu simpatie şi înţelegere.

— Ai fi putut să îmi explici exact aşa cum o faci acum. Nu aş fi crezut că eşti nebună, Maya.

Trag aer în piept. Îmi dau seama că a fost o prostie din partea mea să îi ascund faptul că tatăl meu nu mai e în viaţă. Asta a dus doar la complicaţii inutile şi confuzie. Nici nu ştiu de ce am făcut-o. Cred că dacă nu mărturisesc prea multor persoane acest lucru, pot să mă prefac că încă mai am un tată şi vina aia pe care o simt inevitabil când mă gândesc la el o să dispară ca prin minune.