Brutal

0. "Şi când sunt bun tot rău sunt"

Damien

Străzile sunt pustii la ora asta, dar e perfect pentru că asta înseamnă că nu trebuie să mă ascund de ceilalţi. Noaptea pot să mă plimb prin oraşul aglomerat fără să suport privirile indiscrete şi acuzatoare ale oamenilor.

Îmi trag gluga pe cap, un gest care mi-a intrat în sânge la cât de mult îl execut. E aproape mecanică grija mea de a avea mereu faţa acoperită. Dar atunci când eşti privit de parcă ai fi cel mai periculos individ, iar toţi cei care apucă să zărească partea stângă a feţei mele încep să se teamă pentru viaţă lor sau să mă compătimească pentru felul în care arăt, instinctul de a mă proteja de prejudecăţile lor se intensifică.

Păşesc absent pe asfalt, singurul zgomot care se aude fiind motorul maşinilor undeva în depărtare. Dar imediat ce cotesc spre dreapta, un sunet înfundat îmi atrage atenţia.

Înaintez pe strada întunecată, lipsită de orice sursă de lumină şi doar datorită razelor slabe ale lunii reuşesc să disting două siluete îmbrăţişate. Aproape că mă întorc pentru a o lua prin altă parte, când o voce subţire de fată mă face să mă opresc şi să îmi încleştez pumnii în buzunarele hanoracului.

— Nu, dă-mi drumul! Lasă-mă!

Glasul ei e disperat şi abia acum realizez că ceea ce am surprins în urmă cu câteva secunde nu era nicidecum o îmbrăţişare.

— Nu te mai zbate, târâtură!

— Ah, mă doare!

Fata scoate un sunet chinuit şi fără să mai stau pe gânduri mă apropii de cei doi care încă nu au realizat că nu sunt singuri.

Aşa cum mi-am închipuit, cea pe care am auzit-o vorbind se zbate în strânsoarea unui bărbat trecut de mult de prima tinereţe.

Când mă vede, ochii lui se măresc şi în momentul în care şocul apariţiei mele îi răpeşte concentrarea, bruneta din braţele lui profită de această greşeală şi se eliberează. Înainte ca atacatorul ei să o prindă din nou, îl lovesc puternic în faţă şi nu mă opresc decât atunci când corpul lui se prăbuşeşte inconştient pe asfaltul dur.

— Eşti bine? Eşti rănită? mă întorc către fata care încearcă acum să îşi aranjeze rochia scurtă şi mulată pe care o poartă. Părul lung şi negru îi e încălcit, iar ochii ei mă studiază cu teamă, dar altfel nu detectez nicio zgârietură sau alt semn care să îmi indice că a fost rănită fizic.

Fac un pas către ea, dar imediat se panichează şi se îndepărtează cu groază de mine.

— Nu te apropia de mine!

— Nu îţi fac nimic, ridic mâinile în aer ca să îi demonstrez că nu am intenţii rele. Vreau doar să mă asigur că nu te-a rănit.

— Sunt bine! Stai acolo!

Răspunsul ei mă loveşte din plin. De ce crede că i-aş face ceva dacă tocmai am ajutat-o să nu fie victima unui imbecil beat?!

Îi respect dorinţa şi rămân pe loc. Doar în momentul în care privirea ei se plimbă îngrijorată peste partea stângă a feţei mele îmi dau seama de ce este atât de speriată de mine. Gluga hanoracului mi-a căzut cândva şi acum chipul meu deformat e vizibil ei.

Un râs fals îmi părăseşte buzele şi umilit mă întorc cu spatele la ea, în timp ce îmi acopăr din nou faţa cu bucata inutilă de material. Imediat aud paşii grăbiţi ai fetei în direcţia opusă şi înţeleg că a fugit de mine mâncând pământul.

După ce nu se mai aude nimic, las un oftat îndurerat să alunge liniştea. Cum se face că înfăţişare a mea a speriat-o mai tare ca cel care a încercat să profite de ea? Dau din cap, simţindu-mă dintr-o dată foarte greu, de parcă cineva mi-a înlocuit inima cu o alta din plumb şi acum mă apasă fără milă.

Arunc o ultimă privire scârbită trupului fără vlagă aflat la picioarele mele, apoi mă răsucesc pe călcâie şi ies de acolo. O să se trezească până dimineaţă, nu îmi fac griji că l-am lovit prea tare.

Ajung la apartamentul meu în mai puţin de douăzeci de minute şi după ce închid uşa în urma mea, mă arunc în pat, fără să mă mai obosesc să mă dezbrac. Liniştea din jurul meu mă copleşeşte ca de fiecare dată. Sunt singur şi m-am obişnuit să fiu aşa. Şi nu ştiu care din cele două este mai rea: sentimentul de singurătate sau faptul că acesta mi-a devenit atât de familiar încât nici măcar nu mă mai deranjează. Poate ambele...