Brutal

27. Un cer plin de stele...

Damien

Ares începe să îşi revină. Acum merge singur şi pare mereu bucuros. E mult mai plin de energie şi în curând o să scape definitiv de bandaje. Maya m-a ajutat în fiecare zi cu Ares şi s-a ataşat rapid de el. De fiecare dată când trebuie să plece să se ocupe de afacerea ei cu florăria, aproape că îi vine să îl ia cu ea pe căţeluş. Şi el pare că o place tare mult.

Zilele trecute, Maya m-a întrebat dacă aş vrea să îi fac clătite cu ciocolată şi zmeură, preferatele ei. Nu am putut să o refuz, aşa că acum o aştept să coboare şi să mergem împreună să cumpărăm ingredientele necesare.

După puţine minute, apare şi Maya din blocul în care locuieşte, îmbrăcată lejer într-o salopetă scurtă, de vară, albă. Deja m-am obişnuit să îi văd mereu zâmbetul senin, aşa că nu mă mai surprinde când îl observ şi de data asta. Zâmbetul ăla al ei e suficient să schimbe starea cuiva. Dacă înainte mă enerva pentru că nu înţelegeam de ce e tot timpul fericită, acum aş face orice să îl văd permanent.

— Damien, mă întâmpină călduros, după ce se urcă în maşină, în locul din dreapta mea. Îmi oferă o scurtă îmbrăţişare, apoi îşi pune centura şi aşteaptă să pornim către supermarchet.

— Trebuie să îţi mărturisesc că am mai avut o singură tentativă de făcut clătite, deschide Maya conversaţia, imediat ce ne punem în mişcare.

— Tentativă? rânjesc ironic.

— Da, eu şi Kim am vrut să facem într-o seară clătite, dar abilităţile mele în bucătărie sunt teribile, după cum ai avut ocazia să vezi asta, râde uşor, jenată. Aproape am dat foc la bucătărie.

— Maya, serios? Nici clătite nu poţi să faci? o tachinez. Sunt cele mai simple!

Mă priveşte bosumflată şi abia îmi stăpânesc zâmbetul care încearcă să îşi facă apariţia pe chipul meu.

Cum se face că reuşeşte mereu să mă destindă şi să mă simt aşa confortabil în preajma ei?

— Nu îţi face griji, o liniştesc, nu o să te las să te apropii de bucătărie absolut deloc. Te vei juca cu Ares, în timp ce eu prepar clătitele.

— Dar vreau şi eu să te ajut!se bosumflă ca un copil şi mă priveşte cu ochi mari.

— Bine, o să îţi explic cum se fac cele mai delicioase clătite.

Continuăm drumul până la magazin, vorbind despre diverse lucruri. E o premieră faptul că am menţinut discuţia cu ea, în condiţiile în care acum o lună, nici măcar nu m-aş fi obosit să îi observ prezenţa. M-am apropiat înspăimântător de mult de ea.

Parchez maşina şi Maya iese imediat, îndreptându-se încântată către intrarea în supermarchet. Eu rămân lângă maşină, neîndrăznind să mă mişc. Maya m-a distras atât de mult, încât am uitat cât urăsc spaţiile publice şi privirile indiscrete ale oamenilor. Acum sunt îmbrăcat doar într-un bluză lejeră, bleumarin şi nu am în potbagaj niciun hanorac pe care să pot să îl port pentru a-mi ascunde cicatricea. Şi mai am şi tunsoarea asta idioată care nu mă ajută deloc.

Maya observă că nu am înaintat şi se întoarce, încruntată. Fără să spună niciun cuvând, ajunge în dreptul meu şi mă ia de mână. Îmi oferă un zâmbet încurajator şi mă trage după ea. O urmez, din ce în ce mai puţin nervos.

Intrăm amândoi în magazin şi Maya nu îmi dă drumul nicio clipă. Îi sunt recunoscător pentru asta pentru că simpla ei atingere mă face să ignor reacţiile oamenilor şi să mă concentrez doar pe cât de bine se potrivesc mâinile noastre una în cealaltă.