Masca lui Blake

Cap. 7

Accepți sau nu? E simplu.

*

- De ce ai fugit, Clarissa?

- Mai ai şi tupeul enervant de a mă întreba? Crezi că îmi place aici? l-am întrebat cu toată ura şi furia, pe care o aveam în acel moment.

- Dacă erai cuminte poate îți dădeam drumul..

- Te auzi ce spui? Poate? Am auzit foarte bine că vrei să scapi de mine! De ce? Ce ți-am făcut eu ție? De ce nu mă laşi să merg acasă? Deja aveam lacrimi în ochi, cedam. Îl uram din tot sufletul, îmi venea să-i iau pistolul din mână şi să îl împuşc, deşi eram conştientă că nu aveam curajul acela.

- Noi avem doar un numitor comun şi acela e Sam, îmi spuse el pe un ton autoritar. În rest nu avem nimic în comun.

- Nici nu aş vrea să am ceva în comun cu un criminal ca tine! Cu o jigodie ordinară, care se joacă cu viețile oamenilor. Crezi că nu o să fii pedepsit pentru tot ceea ce faci? Te aştepți să scapi cu basma curată?

- Nu mă aştept la nimic, râse el. Tu ai prea multe aşteptări din partea mea, din câte observ ți-ai făcut şi o părere generală despre mine. Am putea spune că ne cunoaştem.

Era ironic. Mă trata ca pe un copil răsfățat, voia doar să mă pună la punct. Se plimba dintr-o parte în alta a încăperii slab luminate. Mă adusese departe de cei, care mă căutau într-o cabană mică, prăfuită şi aproape greu de aflat în pădurea deasă. În încăpere erau doar câteva scaune răsfirate, o masă plină de hârtii şi farfurii nespălate, era un singur geam acoperit de o perdea cenuşie din cauza prafului. Mă aduse aici, amenințându-mă cu pistolul, apoi mă legă de un scaun vechi din lemn. Becul atârna de tavan printr-un fir lung. Mă gândeam că de unde avea electricitate, dar am presupus că această cabană nu era prea departe de casa, în care am fost ținută captivă. Însă temerea mea cea mai mare era, de ce mă adusese aici? Şi eram doar noi doi. De data asta cred că aveam de gând să scape de mine.

- Lasă-mă să plec, promit că nu am să povestesc nimănui ce s-a întâmplat aici, voi spune că am fugit pentru că m-am certat cu Sam sau voi născoci ceva

- Nu..nu pot să te las să pleci.

- De ce? m-am răstit eu la el.

- Pur şi simplu. Chiar nu îți dai seama de ce?

Eram atât de furioasă pe el, dar şi pe Sam că din cauza lui eram captivă în acest loc şi trebuia să-l suport pe acest om, nu, un om ar fi mult mai blând, chiar şi un animal sălbatic. Nu ştiam nici cum să-l numesc.

- Sunt o momeală ca Sam să vină aici..am oftat eu.

- Eu nu momesc pe nimeni, Clarisa, deveni el serios, îşi luă un scaun, îl întoarse cu spătarul în față şi se aşeză pe el. În lumina aceea difuză, masca lui părea înspăimântătoare. Îmi dădea fiori.

- Ştiu că între tine şi Sam e mai mult decât o datorie, dar nu prea ştiu ce anume şi de ce naiba sunt eu implicată!

- Eşti ce iubeşte Sam mai mult..

- Eşti sigur? l-am întrebat eu arogantă.

Eram conştientă de iubirea lui Sam, nu mă îndoiam că mă iubeşte foarte mult, pentru că mi-o dovedise de atâtea ori. Şi eu îl iubeam.

- Crede-mă tot ceea ce iubeşte e chiar aici..

- Eşti un nemernic nemilos, cu o inimă de gheață. Nu-ți pasă decât de tine şi de ceea ce tu îți doreşti. Nimeni nu e fericit lângă tine! m-am răstit la el cu o furie sfidătoare. Însă nu m-am oprit. Soția ta, sora ta, angajații tăi, tuturor le este teamă de tine, iar asta nu înseamnă că sunt fericiți în preajma ta. Te comporți cu toți ca şi cu nişte oameni captivi..acum înțeleg de ce stau în casa aia..de frică!