Masca lui Blake

Cap. 39

Orice poveste are un final, dar orice final e un nou început.

*

Cinci luni mai târziu

Poate e un cuvânt platonic. Poate va fi  bine, îți dă doar o speranță că totuși poate lucrurile vor merge cum trebuie. Dar există și posibilitatea să nu. Dar de unde să știi? Ne agățăm mereu de acel poate. Trebuie doar să credem în acel poate al nostru, să facem să în așa fel încât să-l înlocuim cu sigur. Mi-a fost greu la început, să cred în relația mea cu Blake, mi-am pus mii de întrebări, la care nici azi nu am un răspuns și poate că nu sunt sigură de iubirea noastră, însă sunt convinsă că vom încerca să fim niște părinți grozavi pentru Brook. Pentru că ne dorim asta.

Nu mă săturam să o privesc, era atât de frumoasă, era a mea. Nu regret nimic din ceea ce s-a întâmplat, atâta timp cât din toate astea a rezultat Brook. Am început să scriu despre ea, să îi scriu anumite lucruri, pe care poate la un moment dat în viață le va citi.

M-am uitat la ceasul de pe perete, era deja 10 pm, Brook dormea de aproape o oră, iar eu tocmai ce am terminat de scris de blog. Eram încântată de noul meu blog, am lăsat deoparte pentru un moment recenziile cărților și am început să vorbesc despre sentimentul matern. Era ceva nou pentru mine, dar adoram să fiu mamă.

Am ieșit ușor din cameră, mi-am umplut paharul cu apă și am luat o înghițitură. Era a treia oară în săptămâna aceasta când Blake mi-a promis că va fi acasă mai repede să mă ajute cu Brook. Era plecat de 12 ore și nu a sunat decât o dată, făcându-mi o promisiune deșartă, din nou. Îl iubeam și nu i-am cerut să se schimbe, dar luptam din nou împotriva morilor de vânt. Nu reușeam să înțeleg de ce îi este atât de greu să se țină de promisiuni. Brook avea nevoie de el și eu, de asemenea.

Sorbeam din paharul meu cu apă, priveam telefonul, niciun apel. M-am sprijinit de blatul de bucătărie, chiar în fața chiuvetei. Aveam sute sau poate mii de întrebări, dar niciun răspuns. Pentru prima dată îmi doream o familie normală, așa cum era și familia mea. Doi părinți alături necondiționat de copii lor. E normal să avem un job, dar trebuie să ne facem timp pentru a fi și acasă. Știam că el nu a avut parte tocmai de această normalitate și că încearcă să fie alături de noi. Dar simt uneori că nu e suficient.

Zgomotul cheii învârtindu-se în ușă, mi-a atras atenția, mi-am așezat paharul în chiuvetă și am ieșit să-l întâmpin pe Blake, dar nu aveam o dispoziție foarte bună.

- Nu dormi? mă întrebă el în timp ce se desculță.

- Nu, mi-am pus mâinile în sân.

- Știu, am ajuns târziu și sunt conștient că ți-am promis că vin mai repede, dar..

- Dar..sunt sătulă până peste cap de scuzele tale, Blake.

El se apropie de mine să mă sărute, dar i-am întors obrazul. Eram supărată!

- Serios?

- Pentru tine nimic nu e serios, Blake. Vii și pleci, de parcă ai locui într-un hotel.

-Ți-am spus că avem un caz mai special acum, lucrăm până târziu.

- Bine. Noapte bună! m-am întors să plec.

- Clarissa, pe bune? Recunosc, am greșit și îmi pare rău. Dar e o perioadă mai dificilă la muncă, când se vor liniști apele, va fi bine. Tu ai acceptat ca eu să lucrez.

- Da, așa e. M-am uitat fix la el. Am acceptat, pentru că asta te face fericit. Dar te-ai întrebat vreodată ce mă face pe mine fericită?

- Iubito..