Masca lui Blake

Cap. 81

Noi doi nu suntem perfecți împreună, dar suntem un dezastru separați.

*

- Cum naiba ai intrat? am ridicat eu tonul, după care am vorbit în șoaptă.

- Șht..să zicem că am abilitatea aceasta de a mă furișa. Crezi că puteam să plec fără să te mai văd o dată?

- Axl..nu e bine să fim aici amândoi, singuri.

- Ți-e teamă de mine?

- Nu, dar..i-am simțit buzele moi și calde, înfruptându-se din ale mele, emoția din stomac creștea și mai tare, devena dorință, aceea de a-l face să nu se mai oprească, să mă țină atât de aproape de el.

S-a dezlipit cu greu de buzele mele, apoi și-a lipit fruntea de-a mea.

- Te iubesc!

- Nu, Axl, te rog, tu ai renunțat la mine, m-ai trimis acasă! mă simțeam atât de vulnerabilă.

- Noi nu putem avea o relație, nu una normală. Eu trebuie să rămân în Columbia, iar tu aici, pentru că acolo nu ai fi în siguranță sau ai uitat incidentul?

- Nu am uitat, dar între noi nici nu poate fi vorba despre o relație, Axl. Eu..

Fir-ar să fie! Aș fi vrut să-i spun că eu am ales deja și că sunt cu Steve, dar nu puteam să o fac.

- Și tu mă iubești, știu asta, simt asta, Brook. Iar eu mă consum pe dinăuntru în fiecare secundă petrecută la distanță de tine. Mi-ai făcut inima bucăți, iar eu sunt doar un prost și un necunoscător al iubirii, nu te pot face fericită.

- Nici nu trebuie, pentru că noi..

- Noi nu suntem perfecți împreună, dar suntem un dezastru separat. Eu așa mă simt, mă gândesc mereu la tine.

- Axl, mi-am umezit eu buzele, simțeam că îmi este uscată gura.

- Lasă-mă să stau cu tine, te rog.

- Ești nebun dacă părinții mei vor da peste tine aici?

- Nu-ți fă griji, voi pleca înainte ca oricine să se trezească.

M-a luat de mână, până la marginea patului, a dat la o parte draperia din geam, ca lumina să pătrundă în cameră. Acum îl observam și mai bine în lumina nopții. Ne-am așezat amândoi în pat unul lângă altul, întinși pe spate. Am stat așa preț de câteva minute, iar apoi Axl s-a așezat într-un cot, privindu-mă.

Tăcerea aceasta era atât de liniștitoare, parcă nici nu aveam nevoie de cuvinte, pentru a ne transmite sentimentele. Era ciudat și totuși atât de greșit.

El îmi atinse piciorul cu vârful degetelor și se opri pe cicatricea, pe care o aveam din cauza glonțului încasat pe autostradă. Purtam o pijama cu pantaloni scurți și un tricou.

- Știi că aceasta cicatrice nu te va lăsa niciodată să mă uiți, ne leagă pentru totdeauna.

- Axl..spui niște cuvinte prea mari și știi că..

- Lasă-mă să mă îmbăt cu apă rece..să visez, să te simt aici lângă mine.

Îmi părea un vis, i-am simțit prezența permanent, iar apoi am ațipit.

Am deschis ușor ochii, mi-am întins mâinile, am tras adânc aer în piept, lumina puternică din cameră mă deranja teribil, era deja dimineață. Am oprit ceasul. M-am ridicat brusc, când mi-am adus aminte de Axl, m-am uitat în jur, nu era nimeni, probabil plecase sau a fost doar un vis?