Masca lui Blake

Cap. 61

Neîncrederea se plăteşte.

*

După două ore.

- Nimic?

- Absolut nimic, nicio urmă, zici că l-ar fi înghițit pământul, spuse Grayson pe un ton cât se poate de serios.

- Oare a aflat că fiica noastră..? îmi era şi teamă să întreb.

- Neil l-a sunat, însă nu i-a răspuns. Nu avea de unde să afle, însă nu înțeleg unde poate fi. Clarissa, ştii ceva despre dispariția lui? Ceva ce poatene-ar ajuta să-l găsim.

- Nu..de fapt, Grayson, apoi m-am oprit brusc. Dacă şi el era un trădător sau mai bine spus el era trădătorul?

- Ce e?

Simțeam nevoia să spun cuiva, dar Abby avea dreptate nu pot avea încredere în nimeni. Cineva e de partea lui Erik şi trebuia să ştiu cine.

- Nu m-a sunat deloc, cred că s-a supărat că am plecat de la spital. Mi-e teamă doar că i s-a întâmplat ceva sau a făcut o prostie. Cu siguranță a aflat despre coşmarul acesta.

- Ştiu că e foarte greu pentru tine, însă trebuie să fii puternică.

- Nu pot! Mi-am pierdut unicul copil, Grayson, cum ai vrea să fiu puternică? M-au dat lacrimile brusc, nu îmi era uşor să joc rolul unei mame îndurerate. Dar trebuia să fac asta pentru Brook, speram doar să fie bine.

- Linişteşte-te, ştii prea bine că voi fi mereu umărul, pe care vei vrea să plângi, mă îmbrățişă el.

Iar atunci am simțit că mă doare sufletul pentru că trebuie să mă îndoiesc de el. Grayson îmi fusese mereu alături, când am avut probleme cu Sam şi când acesta nu a mai fost printre noi, când am aflat că Blake e mort, dar nu a fost aşa. Şi aş avea o listă întreagă. Mă uram în acest moment că îmi mint cel mai bun prieten. Nu puteam să am încredere în nimeni.

O săptămână mai târziu.

~Brook~

- Ai progresat mult, mă felicită doamna doctor. Poți să alergi, nu o să ai nicio problemă!

- Mulțumesc, am îmbrățişat-o eu. Mă apropiase de ea foarte mult, fusese singura mea companie. Minnie mai trecuse pe la mine de vreo două ori şi bineînțeles şi doamna aceea drăguță, care îmi aducea de trei ori pe zi mâncare.

- Mă bucur că ți-ai revenit, o să mai doară, asta pentru că ți-a afectat un muşchi, însă vei fi bine.

- Cicatricea..?

- Va rămâne, se întristă ea. Dar cu o operație estetică poți să o rezolvi.

Nu era atât de mare, un punct.

- Mulțumesc, am zâmbit eu recunoscătoare.

- Am să mai vin în vizită, să văd dacă eşti bine.

- Sper să vă mai văd!

Am condus-o până la uşa de la camera mea. Nu am îndrăznit să ies din cameră până în urmă cu vreo două zile, când doamna doctor a insistat să facem nişte exerciții în aer liber. Casa se vedea foarte mare din curte, nu ştiu exact câte camere sunt, dar îmi pot imagina că sunt mai mult de 10. Clădirea e lungă, are două nivele, camera mea e la etaj şi se poate coborî foarte uşor, dau într-um coridor pătrat, unde cobor scările, iar apoi dau direct spre uşa de la intrare. Mai este o uşă vizavi, însă nu cred că locuieşte nimeni acolo.

Am ieşit pe balcon, făceam asta cam des săptămâna asta. Era un mod de relaxare, aveam şi un scaun acum, Minnie mi-l aduse într-o seară. L-am văzut pe Axl zilnic, dar de la distanță. Nici nu a mai venit să mă vadă. Nu înțelegeam ce am făcut greşit, se supărase doar pentru că i-am zis că nu sunt de acord să-mi mint părinții? Oricum a făcut aşa cum el a vrut. Ce rost ar avea să mă mai opun? Nu am unde să fug, aş fi de-a dreptul nebună să străbat jungla de una singură. Din câte am studiat despre geografia şi pericolele din America de Sud, clar nu era loc pentru o aventură prin junglă.