profesorul // zayn malik

12

 
—Și cu asta am terminat Domnișoară Adelin, a fost așa de greu?

  Mă uit plictisită la el, putând să observ entuziasmul dim vocea lui. Nu înțeleg de ce reacționează în acest fel, faptul că el a făcut majoritatea exerciților mă face să cred că fericirea lui constă doar în înțelegerea matematici. Cei drept, sclipirea din ochii lui și acel zâmbet gingaș face să pară un copil mic care și-a primit acadeaua.

—Nu a fost greu, murmur, pentru tine poate.

—Serios Adelin, zi că nu a fost frumos să rezolvăm acele ecuați. Zâmbește în timp ce ochii lui analizează atent culegerea de matematică. Pare prea absorbit de ea, de parcă viața lui depinde de ea. Este ciudată această latură a lui, într-un mod al dracului de drăguț.

—Pentru tine a fost, pentru mine nu a fost.

   Îi zâmbesc fals, o încruntătură pe chipul lui apărând imediat. Oare la ce se gândește atât de profund?

—Nu ți-am permis să-mi vorbești în acest fel Adelin, sunt mai în vârstă decât tine, puțin respect de rog.

  Analizez atent ce a spus. Pentru o secundă am crezut că vorbesc cu cineva de vârsta mea, nu cu un domn care la 25 de ani dorește respect. Interesant faptul că din partea mea nu-l va primi respect niciodată.

—Încă o dată, domnule Malik, respectul se câștigă.

—Și încă o dată domnișoară Adelin, tu trebuie să-mi porți respect.

  Îmi face cu ochiul, zâmbind victorios. Ca un obicei prost al lui, principala lui satisfacție e să arate cât de bun și înțelept este în unele situați. Păcat că mintea mea este mult prea calculată să nu se lase purtată în vraja lui, așa cum a făcut-o mama recent și dovada fiind acceptare ei pentru a mă medita Domnul Malik.

—Așa sunteți și cu soția și copii dumitale?

  Expresia chipului său este cu o tentă de uimire, iar asta mă face să cred că mai bine țineam cuvintele pentru mine. Ce pot spune, gura mea o i-a înainte fără să mai asculte de, bineînțeles, creierul meu.

—Eu nu am soție, nici copii domnișoară Adelin.

  Oftez. Situația este foarte jenată pentru mine. Nu voia să se simtă prin cuvintele mele atât de prost încât să-i dispară cel zâmbet de pe chipul său tainic.

—Îmi pare rău Domnule Malik, nu am știut. Spun, capul meu fiind aplecat în semn de vinovăție. Nu credeam că aceste vorbe vor durea atât de tare. Dacă pe mine mă afectează, mă gândesc ce este în mintea lui în acest moment. Sigur are mustrăi de conștiință, așa cum am și eu. Mai bine tăceam ca de fiecare dată.

—E târziu Adelin, o seară bună.

   Îl conduc timidă până la ușă, abținându-mă să nu plâng. Ori cât de nesuferit ar fi el, nu merită criticat, mai ales de o copilă ca mine. Simt vină în inima mea când văd cât de rece este în acest moment și asta, desigur, doar din vina mea.

—La revedere Domnule Malik, șoptesc în timp ce el mă privește atent, mușcându-și buza într-un mod tulburător.

—La revedere Adelin.