Indecent

Capitolul 1.

                                                                    C A P I T O L U L   1.

                    Căldura care se revarsă astăzi peste Sydney e înăbuşitoare, iar faptul că în taxi e cu mult mai cald decât e afară nu mă încântă deloc. Şoferul, un bărbat trecut de patruzeci de ani, vorbeşte încă din momentul în care am deschis portiera, enervându-mă la culme. Reuşesc să mă stăpânesc şi să nu îi dau câteva repici acide, cu speranţa că voi ajunge mai repede la cafenea.

                   Ieri, după accidentul pe care l-am avut, Blair a fost mai mult decât îngrijorată, dar procesul Domnului Robinson a fost anulat pentru doar o oră, urmând ca imediat să ajung la proces împreună cu tata. Desigur, am avut parte de o lungă morală, dar măcar m-am ales doar cu atât. Aş fi putut rămâne foarte uşor fără permis. Am avut un noroc imens cu tipul acela, care nu a părut prea deranjat de accidentul provocat de mine.

                  Acum mă îndrept spre o cafenea unde am stabilit să mă întâlnesc cu prietena mea şi încerc să suport căldura copleşitoare. Mă întreb dacă tipul ăsta nu simte că abia mai e aer. Când ajungem la locul stabilit, îi plătesc şi ies ca o tornadă din maşină, răsuflând uşurată atunci când simt o briza atingându-mi corpul. Urc cele căteva trepte, apoi împing uşa de sticlă şi intru. Merg direct spre terasa de afară, văzând de la depărtare părul brunet al lui Blair.

                 Eu şi Blair suntem prietene încă din facultate, iar dacă nu am fi atât de diferite fizic, s-ar putea crede că sunem gemene. Părinţii noştri au fost cei care ne-au adus împreună, George Maxwood şi Richard Atwell fiind parteneri de afaceri şi lucrând în acelaşi domeniu. Prietenia noastră durează de şase ani, de atunci fiind de nedespărţit. Mă aşez pe scaunul din faţa ei, iar ea îşi ridică privirea din meniu. Îmi zâmbeşte şi lasă meniul deoparte. Brusc adoptă o expresie serioasă.

 
                  - Ce a fost în capul tău, Reyna? Puteai păţi ceva, pentru Dumnezeu! răbufneşte ea şi eu mă mir cum de nu m-am gândit că va reacţiona astfel.

                 - Sunt întreagă, Blair. A fost ceva minor, nu trebuia să te îngrijorezi.

                 - Putea avea consecinţe. Nu numai că ţi-ai făcut varză maşina, din nou, dar dacă tipul ăla făcea vreo reclamaţie, ajungeai pe primele pagini alea ziarelor. Şi ştim amândouă că nu ai vrea să se întâmple asta.

               Oftez şi nu pot să nu îi dau dreptate. Tatăl meu e o persoană influentă aici în Sydney şi nu de puţine ori ocupă primele pagini ale ziarelor, peste tot vorbindu-se de succesul şi parteneriatele sale. Nu îmi place să fiu în centrul atenţiei, motiv pentru care încerc să nu mă expun prea mult. Ăsta e unul dintre motivele pentru care eu şi Blair suntem atât de asemănătoare. Toată viaţa ne-am aflat în  aceeaşi situaţie.

 
                - Faptul e consumat, Blair. Măcar nu s-a întâmplat nimic şi încă nu a aflat nimeni. Mi-e de ajuns că tata mi-a ţinut ieri morală pentru ceea ce am făcut. Ştii bine că nu îmi place să întârzii, spun eu. 

               - Nu trebuie să fii perfectă. E ceva normal ca măcar o dată în viaţă să greşeşti. Singura ta problemă e că nu ai învăţat să accepţi un eşec.

               - Nu îmi place să dezamăgesc oamenii. Şi nu vrea să vorbim despre asta. Dacă ţin bine minte, am avut discuţia asta şi săptămâna trecută.

               - Fie , murmură ea, după care îi făcu semn chelnerului să vină şi să ne ia comanda. Eu vreau un Espresso. Să fie tare, te rog.