Indecent

Capitolul 21

              Nathan Atwell.

                  Cu toate că locuisem în Londra o perioadă semnificativă din viaţa mea, încep să mă simt un intrus în vechiul meu apartament. Mă aflam aici de ore bune şi tot de atâta timp voiam să mă întorc în Sydney. Investisem destul de mult în acest apartament, dar brusc nu mi se mai părea la fel de încăpător, la fel de primitor ca altă dată. Până la urmă, Sydney e oraşul în care m-am născut, acolo e casa mea. Până în acest moment, nu gândisem astfel. Nu mă ataşam de persoane, de un loc de muncă, îmi mai lipsea doar familia.

               Nu îmi verificasem încă telefonul şi nici nu aveam de gând să o fac prea curând. Aveam o recepţie mâine seară şi, spre nefericirea mea, eram obligat de circumstanţe să particip. Toate astea pentru dragul meu tată. Oftez şi mă ridic de pe canapea, apoi mă îndrept spre dormitor. Era deja două dimineaţa, iar eu nu dormisem absolut deloc după zborul de aproape douăzeci şi trei de ore.

            Patul gol şi perfect aranjat nu mă tenta deloc. Nu avea o blondă superbă în el şi nici nu aveam pe cine să ţin în braţe la noapte. Nu ştiu ce mi-a făcut femeia asta, dar o vreau mereu în preajma mea. Telefonul meu începe din nou să sune, dar iar îl las în pace. Eram mult prea obosit pentru a vorbi acum.

            Reyna Maxwood. 

                 - Nu răspunde, spun eu enervată şi trântesc telefonul alături.

                Nu aveam deloc somn şi eram destul de îngrijorată pentru Nathan. Nu îmi răspunsese deloc la telefon astăzi şi ideea că i s-ar fi putut întâmpla ceva îmi încolţea în minte de fiecare dată când observam că telefonul sună, dar nimeni nu răspunde. Blair şi Sam eram în patul meu, mai mult adormite, întrucât le trezisem la şapte dimineaţa, iar acum era nici mai mult, nici mai puţin de două.

               - Doarme, Reyna! Şi asta ar trebui să facem şi noi. Mâine dimineaţă ai şedinţă, iar apoi vine George. Nu vrei să arăţi ca un cadavru viu.

              Asta era adevărat, dar cu toate astea nu vorbisem cu el de alaltăieri dimineaţă. Oftez şi las telefonul pe noptieră, apoi mă aşez şi eu în pat. Nu mai dormisem toate trei din liceu şi pot spune că îmi era dor de asta. Cu toate astea, prezenţa lor nu făcea cât cea a lui Nathan... Îmi era într-adevăr dor de el.

                                                                          * * *
 

                    Sunt trezită brusc de un ţipăt, aşa că ridic somnoroasă capul şi o văd pe Sam întinsă pe podea, privindu-mă nervoasă. Chicotesc şi îmi bag faţa înapoi în pernă, dar sunt împinsă de roşcata care se aşează din nou lângă mine. Nu dormisem prea bine, deoarece, oricât de mare ar fi patul, eu am nevoie de mult spaţiu. Nathan nu pare să se fi plâns de asta până acum, dar roşcata încă mă împinge, intenţionând, probabil, să mă dea jos din pat.

            - N-aveţi somn? mârâie Blair nervoasă, împingându-mă spre Sam.

         Mă simt ca un sac de box. 

            - Mă sufocaţi, mă plâng eu şi încerc să evadez de acolo.

                Mă dau jos din pat şi privesc spre ceas : 7:35 . Mai aveam o oră şi douăzeci şi cinci de minute până în momentul în care trebuia să ajung la birou. Mă bucur enorm că tata e cu mult mai bine şi mă poate ajuta. Nu ştiu cât timp m-aş mai fi descurcat cu toate responsabilităţile companiei. Nu pot spune că Stephan nu mă ajută, dar să fii CEO nu e tocmai uşor. Mă îndrept spre baie, unde fac un duş destul de rece, apoi încep să îmi aranjez părul şi să mă machiez pentru birou. Când mă întorc în cameră, o găsesc pe Sam în dressingul meu, părând foarte concentrată.