Indecent

Capitolul 43

                Continua să privească şocată, uitând să mai respire sau să se mişte. Zâmbetul brunetului dispăru imediat de pe chipul său şi se ridică de pe fotoliu, pornind spre ea. Niciodată nu se simţise atât de emoţionat şi îi era teamă de reacţia pe care o va avea ea. Ştia cât de idiot fusese în încercarea de a o ţine departe, dar fusese trezit la realitate. O iubea prea mult pentru a sta restul vieţii departe de ea. Îi părea rău pentru tot timpul pierdut, dar dacă ea avea să-l primească înapoi, avea să recupereze totul.

                Toate privirile erau aţintite spre ei, ceea ce devenise incomod pentru amândoi. Cu toate astea, nu-şi puteau lua privirea unul de la altul. Blonda încă era uimită de faptul că el era aici, el era încă emoţionat şi nu ştia ce să spună. Îşi pierduse tot curajul în momentul în care o văzu. Rând pe rând, toţi se retrag pentru a-i lăsa singuri.

           - Iubito, începu el.

                Ea clipi des şi zâmbi fericită. Într-un impuls nebun, îi sări în braţe, izbucnind în plâns. Tremura din toate încheieturile şi nu avea puterea să rostească vreun cuvânt. Era fericită, uimită, euforică. Oricât de mult ar fi dorit să-i spună ceva, încă era zguduită de prezenţa lui şi de emoţia ce izbucnise sub forma lacrimilor ce-i curgeau neîncetat pe chip.

           - Îmi pare rău, îi şopti el şi o strânse cu putere.

             Rămaseră aşa minute bune, timp în care blonda se linişti. Emoţiile nu-i făceau bine. Se simţea atât de copleşită de prezenţa lui!

            - Eşti bine? o întreabă, ridicându-i uşor bărbia.

              Aprobă cu o mişcare a capului şi îşi şterge lacrimile.

             - Sunt doar foarte surprinsă, spune cu o voce tremurândă. 

              - Îmi pare rău că te-am părăsit, iubito. Ştiu că sunt un idiot şi că nu te merit, dar te iubesc. Te vreau înapoi, deşi totul sună atât de egoist.

           Blonda mări ochii surprinsă şi îşi mută privirea în pământ. Aşteptase asta atâta timp, iar acum nu-i venea să creadă că se întâmpla. Îşi făcuse iluziii ce erau spulberate în fiecare zi. Cine ar fi crezut că el chiar avea să vină? 

            - Spune ceva.

            Îşi ridică privirea şi zâmbi. Nu trebuia să mai plângă. Plânsese destul după el, iar acum era aici. Era cel mai frumos Cadou de Crăciun pe care îl putea primi!

           - Te iubesc.

           Vocea încă îi tremura de emoţie, dar el înţelesese perfect cele două cuvinte ce îl bucurau enorm. Era un prost pentru simplul fapt că şi-a permis să o piardă şi pentru că nu a luptat să o ţină lângă el. Nu-şi imagina cum ar fi putut să simtă ură faţă de ea pentru suferinţa ce şi-o provocase de unul singur. Ea îi aparţinea şi aşa trebuia să rămână mereu. O iubea prea mult pentru a o pierde din nou.

            - Eşti cel mai perfect cadou de Crăciun, mărturisi ea cu un zâmbet imens pe buze.

           - Crezi?

           - Sunt sigură.

           - Atunci îmi pare rău că nu am venit împachetat ca la carte.