Indecent

Epilog

Înainte de a citi, vă rog să porniţi melodia ( River flows in you, doar la pian) .

            Îşi ridică privirea spre cer şi lasă picurii de ploaie să-i spele chipul brăzdat de lacrimi. Cerul plângea împreună cu ea, umezind pământul pe care şedea pierdută. Simțea că o parte din ea plecase definitiv. Fizic pentru totdeauna, dar niciodată moral. Îi juraseră că vor fi alături de ea întotdeauna, dar ştia că odată şi-odată îi vor fi răpiți şi vor mai exista vii doar în amintirea ei.

           Îşi trăiseră ultima clipă cu zâmbetul pe buze, aşa cum o făcuseră întreaga lor viață. Au fost fericiți, iar fericirea lor devenise fericirea ei. Îşi strânse degetele în jurul trandafirilor roşii şi îi aşeză pe pământul umed, apoi ridică privirea spre poza din care ei doi îi zâmbeau. Nu-i mai avea alături să o încurajeze, să îi aducă zâmbetul pe buze, dar ştia că nu-i putea păstra pentru totdeauna. Ar fi fost fizic imposibil.

       - Mi-e dor de voi, şopti şi îşi şterse picăturile de apă de pe chip. Ştiu că o să fiți mereu cu mine, mi-ați promis că mă veți proteja.

      Vocea i se pierdu şi îşi înghiți suspinul. Îi era greu să le vorbească astfel. Când au dispărut?

        - Vă mulțumesc pentru tot. Nu ştiu ce aş fi făcut dacă nu ați fi fost voi. Ați fost cel mai bun exemplu, întotdeauna fericiți, continuă şi surâse, lăsându-se purtată de amintiri.

        Era prințesa lor, încă mai era. Îi semăna atât de bine mamei sale, ființei pe care o iubea necondiționat. Aceeaşi ochi albaştri, acelaşi păr, dar şi aceeaşi încăpățânare greu de învins. Ştia că amândoi vor continua să trăiască prin ea. Oare acesta să fie şi rolul copiilor? Să prelungească viaţa fiecărei persoane spre infinit?

        - Ați plecat atât de repede. Parcă ieri pictam pereții în lipsa voastra, iar azi...

       Azi nu mai erau. Nu-i putea îmbrățişa, nu le putea arăta cât de mult îi iubeşte şi nu mai putea zări iubirea din ochii lor. Ei nu o pregătiseră şi pentru asta. Cum avea să-şi trăiască viața ştiind că nu mai erau acolo? Se simțea mințită şi trădată, dar în acelaşi timp îndeajuns de matură încât să înțeleagă că sfârşitul nu poate fi controlat.

       - Vă iubesc, şopti înainte să izbucnească în plâns.

        A tresărit când i-a simțit brațele în jurul ei. Ridică privirea albastră, plină de lacrimi şi îi zâmbi trist iubitului ei. Aceeaşi ochi albaştri, acelaşi păr brunet; îi amintise întotdeauna de tatăl ei, la fel cum şi ea îi amintea acestuia de soţia sa.

      - O să răceşti, îi spuse pe un ton grav şi o ridică.

        Poate că avea cine să aibă grijă de ea. Îl opri înainte să se îndrepte spre ieşire şi se aplecă spre poza părinților ei. Îşi presă buzele de ea, apoi se ridică şi se întoarse spre el.O strânse protectiv în braţe, lăsând-o să plângă în tihnă.

          Moartea nu e ceva ce poți controla, e inevitabilă şi ireversibilă, precum iubirea. Întotdeauna soseşte clipa în care totul se sfârşeşte şi, oricât de mult ți-ai dori să nu se întâmple, trebuie să părăseşti totul. Viața e doar un vis, mortea e cea care ne trezeşte, ne dă dorința de a trăi din nou când totul e pierdut.

       Nu trebuie să uităm să trăim, să zâmbim, să fim fericiți. Viitorul incert, viața e efemeră, iar noi trebuie să ne concentrăm pe clipa prezentă. Să lăsăm suferința să ne reprezinte nu e o alegere, avem o singură şansă. Nu o putem lăsa să se piardă, e unică. Unicitatea trebuie întotdeauna prețuită.

       Acum e totul, mai târziu e sfârşitul. Nu trăim veşnic, dar putem fi veşnic tineri. Putem să fim buni, să fim fericiți şi să nu ne pierdem speranța. Cel mai important lucru e să învățăm să trăim, să nu lasăm prezentul în urmă şi să ne deşteptăm. Trecutul s-a pierdut, iar viitorul nu aşteaptă. Ne concentrăm pe ceea ce e acum, e singurul moment în care mai poate fi. Fiecare "acum"  e unic.

       Murind ne îndreptăm spre eternitate. Nu mai există timp, nu mai există spațiu...

           "Moartea este cea mai blândă formă de viaţă, partea dominantă a dragostei eterne; cel mai greu este să supravieţuieşti." - Gerhart Hauptmann

                                                                       Sfârşit...

N/A.

            Acum pot plânge? Dumnezeule, nu-mi vine să cred că am terminat Indecent! Mă simt oarecum fericită că am ajuns la final, că am putut ajunge până aici, dar şi foarte tristă că s-a terminat. Timpul a trecut mult prea repede.

           Nu ştiu dacă v-aţi aşteptat la un astfel de epilog. Nici nu ştiu ce am dorit eu să trasmit exact, totul a fost scris pe moment. Am reprodus aici ceea ce cred şi ceea ce simt, dar mai ales ce consider că ar trebui să credem toţi. Nu ştiu dacă relaţia celor doi protagonişti a fost una perfectă pentru voi, eu astfel am crezut de cuviinţă că aş putea exprima iubirea, care, într-un final, se sfârşeşte prin moarte. Până şi acea fericire are un sfârşit, iar eu cred că l-am evidenţiat. Nu am precizat cum au murit sau alte detalii nesemnificative, pentru că viaţa fiecărui om e diferită, precum şi moartea. Dar ajungem cu toţii în acelaşi loc şi e inevitabil, fie că am fost trişti, fericiţi, bogaţi, săraci, frumoşi şi lista poate, desigur, continua.

            Vreau să vă mulţumesc tuturor pentru susţinere, pentru că m-aţi încurajat şi aţi rămas cu mine până la final. Volumul II nu va exista, îmi pare rău, dar vreau să închei astfel povestea lor şi, respectiv, o mică parte din cea a fiicei lor. Au fost fericiţi, au murit fericiţi, iar asta cred că e ceea ce contează cel mai mult.

              Dedicaţiile le voi da pe parcurs, trebuie să recitesc toate comentariile la toate capitolele, apoi voi alege câteva persoane. O să fie greu să aleg şi, într-un fel, nici nu vreau să o fac. Cartea asta, toată, este dedicată vouă. Vă mulţumesc enorm! Vă aştept şi la celelalte cărţi de care mă voi ocupa de acum înainte şi, desigur, cea pe care o voi posta cât de curând. O să vă las un anunţ aici dacă sunteţi interesaţi.

              Vă pup!  Mulţumesc pentru că am ajuns la cele 427k lecturi. Nu mă aşteptam ca Indecent să fie atât de citită!