Indecent

Capitolul 33

Reyna Maxwood.        

         Pot spune că în viață m-am descurcat de minune să evit momentele penibile, cu toată nesiguranța de care am dat dovadă deseori. De data asta nu aveam ce face. În fața mea se aflau doi bărbați care până de curând nici nu ştiau unul de existența celuilalt şi care mai mult ca sigur se urăsc.

     Dacă Damian nu împărtăşeşte această ură, Nathan cu siguranță o face. Nu părea nervos sau din potrivă, calm. Era doar al naibii de serios şi îmi privea noul partener de afaceri ca şi când şi-ar dori să ardă sub privirea lui. Damian nu mă prinsese într-o pasă bună atunci când venise, ultimele zile mi le petrecusem închisă în casă, plângându-mi de milă şi învinovățindu-mă pentru tot. Ar trebui să învăț să nu mai fac asta, dar nu pot să nu-mi găsesc o vină în fiecare lucru prost făcut din viața mea.

         Și eu am rămas surprinsă când l-am găsit pe Damian în fața ușii, dar nu la fel de surprinsă ca atunci când l-am văzut pe Nathan. Aveam nevoie de timp, nu de prezența lui. De data asta nu a făcut decât să înrăutățească situația, având în vedere că și așa nu îl suportă pe Damian. Treburile nici nu pot merge mai perfect de atât.

           - Mi-am uitat sacoul, începe Damian, părând destul de stânjenit de situație.

        - Da, sigur, spun încet și îi înmânez sacoul, sperând că pleacă.

          Nathan poate avea și reacții mai puțin plăcute, ceea ce nu-mi surâde în momentul de față.

        - Ce mai e? întreabă Nathan pe un ton ușor nervos atunci când observă că Damian nu se mișcă din loc.

        - Nimic. Ne vedem mâine, Reyna, spune el, apoi se îndreaptă spre lift.

       - Poți să-i urmezi exemplul, îl îndemn eu, arătându-i drumul cu o mișcare a mâinii.

       - Reyna, vreau să vorbesc cu tine.

        Eu voiam asta? Cu siguranță nu. Aș fi cedat în câteva clipe, având în vedere că eram îndrăgostită până peste cap de bărbatul din fața mea. Nu doar prezentul e cel care contează, viitorul e la fel de important.

         - Îmi pare rău, Nathan, spun încet și mă dau mai în spate, închizând ușa.

         - De ce trebuie să se termine așa? îi aud vocea de dincolo de ușă și oftez adânc.

         - Poate pentru că așa a fost să fie? Toate au un sfârșit, Nathan, răspund, încercând să par cât mai sigură pe mine, deși tremurul din voce era sesizabil.

         - O spui ca și când încerci să te convingi pe tine însăți că așa e.

        - Sunt convinsă, mint eu, depărtându-mă de ușă.

        - Nu, nu ești. Mă iubești.

         Oftez adânc și mă întorc, deschizând ușa. Nu avea să plece, știam cât de încăpățânat poate fi, dar eu îl întreceam întotdeauna.

         - Iubirea nu e tot ce contează, Nathan. Înțelege că de data asta am terminat-o.

       - Nu vrei asta, spune sigur pe el, privindu-mă serios.

         - Vreau să pleci și să nu te mai întorci, bine? Nu îmi voi pierde timpul cu o persoană care nu îmi acordă nici măcar minimul de încredere și caută să mă contrazică în orice.