Indecent

Capitolul 25

            Nathan Atwell.

                  După ultima întâmplare am început să detest evenimentele asemănătoare celui de faţă. Nu-mi puteam ascunde starea de nervozitate pe care o simţeam încă din momentul în care am păşit în încăperea puternic luminată, contrastând perfect starea lui Richard Atwell. Mă simţeam obosit, nervos şi frustrat, iar cadrul în care mă aflam nu mă ajuta în niciun fel. Eram nevoit să zâmbesc forţat şi să port discuţii lungi şi plictisitoare, având grijă să nu ignor pe cineva, altfel tot efortul s-ar fi dus pe Apa Sâmbetei. 

               Nu mai vorbisem cu Dylan încă din momentul în care am plecat din Londra. Dacă nu l-aş fi cunoscut, poate chiar aş fi crezut că rămâne acolo doar ca să-mi ţină locul. Dintre noi doi, el e cel care duce lipsa momentelor în care veneam abia dimineaţa acasă cu vreo tipă agăţată de gâtul nostru. Mai degrabă regret ceea ce am făcut până să o întâlnesc pe Reyna. La fel cum regret faptul că am fost de acord cu pauza aia. Nici măcar nu-mi dau seama ce vreau de fapt. Să merg după ea în L.A. , să aştept ca ea să se întoarcă sau să o uit? Totul e confuz în mintea mea.

            - La ce te gândeşti? întreabă tata, lăsând la o parte paharul pe care îl ţinea în mână.

            - Nimic important. 

             Mă priveşte neîncrezător, parcă ghicindu-mi gândurile. În defintiv, nici eu nu ştiu la ce mă gândeam. Toate gândurile porneau cu Reyna şi se sfârşeau cu confuzie din partea mea. Nu puteam continua aşa, aveam să înnebunesc într-o lună întreagă.

           - Haide, ţi-am spus că trebuie să-ţi prezint pe cineva.

              Nu-mi suna absolut deloc bine. Ştiam deja despre ce e vorba şi mai ştiam că nu aveam de gând să accept. Nu ştiu dacă asta a fost într-adevăr o despărţire, dar nu am nevoie de o altă femeie. Nu vreau să o înlocuiesc pe Reyna, nu pot face asta.

           - Tată, ţi-am spus că nu vreau.

           - Nathan, ascultă-mă măcar acum, îmi cere el şi îmi face semn spre persoanele ce tocmai intră în sală.

             Ştiam deja că nu îmi va plăcea, aşa că în mintea mea deja încercam să conturez un plan de evadare. Eram responsabil de toate acţiunile mele. Zâmbesc forţat atunci când un bărbat înalt, undeva în jurul vârstei de patruzeci şi cinci de ani se opreşte în faţa noastră, având alături de el o fată şatenă, aproape la fel de înaltă ca el pe tocurile ei imense, căreia nu i-aş fi dat mai mult de douăzeci şi cinci de ani, maxim.

             Privirea şatenei se opreşte asupra mea, iar amintirea femeii roşcate de acum câteva zile îmi revine în minte. Rup imediat contactul vizual, acaparat de o senzaţie stranie de greaţă. Purta o rochie neagră, decentă şi zâmbea calm, fără să arate vreun motiv ascuns. Cu toate astea, amintirea ce-mi bântuia gândurile îmi stârnea repulsia faţă de femeia din faţa mea. Realizez că nu fusesem atent la discuţia bărbaţilor şi nu aveam nici cea mai vagă idee cine e bărbatul din faţa noastră.

            - Nathan, îmi aud numele din gura tatălui meu. El e Theodor Miller, vechi prieten cu mine şi George, şi fiica lui, Sarah Miller.

           Încerc să schiţez un zâmbet mai puţin forţat şi mă prezint, apoi îmi îndrept privirea spre dreapta, zărind uşa ce dulcea spre balcon. Câte şanse aş fi avut să mă fac dispărut?