Indecent

Capitolul 32

                Strâng mânerul ușii cu putere, cuprinzându-mă o dorință de a i-o trânti în față. Ceva, însă, mă împiedica să o fac. Nu ne văzusem din acea seară, încercasem să mă conformez cu faptul că nu pot să păstrez ceva ce îmi face rău. În acest caz, Nathan. Era o relație care nu avea niciun viitor, ce rost ar avea să o continuăm? Nu facem decât să ajungem în pragul unui conflict, de fiecare dată apărând vreun factor care generează unul.

             - Pot să intru? întreabă, privindu-mă în continuare oarecum trist. Trebuie să vorbim.

            - Îmi pare rău, dar nu cred că avem ce discuta, răspund și fac un pas în spate, dând să închid ușa.

           - Te rog, Reyna, îmi cere, împingând înapoi ușa.

             De ce nu putea să înțeleagă că nu voiam să vorbesc cu el? Îmi era greu să continui în felul ăsta, nu puteam să o fac. Eram două caractere care nu se potriveau sub nicio formă. Sunt dispusă să renunț acum, deși va fi greu. Mai bine acum decât să o fac mai târziu, nu vreau să realizez că mi-am pierdut timpul încercând să obțin imposibilul.

             Pășește înainte, intrând în apartament, deși nu e ceva ce îmi doresc să facă. Nu vreau să aud scuze, nu vreau să aud că are încredere în mine, cu toate că de fiecare dată îmi demonstrează contrariul.

             - Nathan, nu are rost... M-am convins că asta nu are niciun sens și că pierdem timpul de dragul de a ține de ceva ce nu ne face fericiți.

          Adevărul e că Nathan e cel care mă face fericită, dar nu și relația noastă. Lipsa de încredere, disputele și nepotrivirea de caractere a dus la o posibilă rupere a relației. Nu mă mai simt atât de fericită, nu simt că vreau ca asta să continue. 

           - Nu te fac fericită? întreabă după câteva clipe, părând puțin uimit.

          - Nu, mint cât mai convingător.

        Asta era... Îmi doresc ca totul să se termine pentru a nu suferi mai târziu din vina unei decizii pe care nu am luat-o la timp. Poveștile de dragoste nu au întotdeauna un final fericit, cel puțin al nostru nu este.

         - Nu pot să te țin cu forța lângă mine, se conformează el, făcând un pas în spate.

         În trei zile, cât am stat despărțiți, am avut îndeajuns de mult timp încât să-mi dau seama că de prea multe ori am ajuns într-o contradicție a opiniilor sau în vreo ceartă cauzată de factori noi ce au apărut pe parcurs sau care au existat încă de la început, precum neîncrederea. Poate dau dovadă de lașitate, dar uneori trebuie să mai și renunțăm...

        - Ești sigură că asta e ceea ce vrei? întreabă, privindu-mă deloc mulțumit și... trist.

         Nu vreau să-l văd pe el trist, dar oare chiar nu înțelege că asta nu are vreun viitor?

        - Da, sunt sigură, mint eu. Oricât de dură încercam să par în momentul de față, larimile din ochi mă trădau. Nu era ceea ce voiam.

          Simțeam un nod în gât, fiind aproape în pragul de a începe să plâng. De ce trebuie să fie așa? Totul a început prost și se termină la fel de prost. Nathan îmi aruncă un zâmbet trist, apoi se retrage spre ieșire. Îl urmăresc cu privirea, știind că de acum înainte totul va fi altfel. Eu am vrut asta, nu? Așa e mai bine pentru amândoi.

         Singurul lucru pe care care îl mai fac după ce ușa se închide e să izbucnesc în plâns. De ce trebuie ca totul să fie așa? Aș fi vrut să fim fericiți, să formăm o familie în viitor... Am gândit mult prea departe, relația noastră nu a fost stabilă niciodată, mai mult ne-am contrazis decât ne-am înțeles. Cu toate astea, Nathan m-a făcut fericită pentru o scurtă perioadă de timp. Cât de mult aș vrea ca perioada aia să nu se fi terminat niciodată! Cum poate perfecțiunea să se termine atât de brusc?