Indecent

Capitolul 13

                   Încerc să zâmbesc şi să îmi rețin lacrimile atunci când intru în salonul de spital. Nu îmi era uşor să-l văd aşa, iar asta era a doua oară. Înghit în sec şi mă apropii de pat, privindu-i zâmbetul calm.

         - Nu plânge, Reyna. Sunt bine, spune pe un ton scăzut şi îmi prinde mâna într-a lui.

        Îmi şterg lacrimile de pe față şi mă aşez pe scaunul de lângă patul lui. Nu mă pot obişnui cu ideea că ar putea să moară oricând. E una dintre cele mai importante persoane din viața mea şi, probabil, dacă nu era el, eu acum nu eram aici. A avut cel mai important rol în cariera mea.

        - Te simți mai bine? întreb după câteva clipe.

        - Destul de bine.

           O las pe mama să intre în salon, iar eu ies pe hol. În ciuda faptului că nu o să fac decât să îmi încarc mai mult timpul, cred că a sosit momentul să preiau afacerea tatălui meu. Nu pot permite ca un astfel de atac să-i aducă moartea şi ştiu că munca de la birou e stresantă. Îmi ridic privirea când îmi aud numele strigat şi o văd pe Blair, privindu-mă îngrijorată.

        - Eşti bine?

           Aprob cu o mişcare a capului şi o las să mă îmbrățişeze. Nu pot decât să mă bucur că se află aici şi nu mă lasă singură cu toate astea.

           - Cum e George?

           - E mai bine, dar tot sunt îngrijorată. Nu vreau să-l pierd.

            Glasul mi se pierde şi aproape izbucnesc în plâns. Trag adânc aer în piept şi privesc spre cei doi bărbați din spatele lui Blair. Zâmbesc trist, apoi mă aşez pe unul dintre scaune, aşteptând ca mama să iasă şi să îmi spună ce a vorbit cu medicul. Nathan se aşează lângă mine şi, spre surprinderea mea, mă îmbrățişează.

           - Te simți bine? Aprob cu o mişcare a capului şi îmi ridic privirea spre el. Nu mă aşteptam să facă asta, deoarece îmi făcuse o cu totul altă impresie despre el. Tresar când uşa de la salon se deschide, iar mama iese.

         - A adormit, spune şi se aşează lângă mine.

         - Ce a spus medicul?

        - Va trebui să stea departe de companie o perioadă. Nu putem risca să se întâmple din nou.

        - Puteți pleca în vacanța de care spuneați. O să mă ocup eu, spun şi încerc să zâmbesc.

         Acum nu-mi mai păsa că nu voi avea timp de mine. Vreau doar ca tata să fie bine pentru că, eu una, nu îmi pot imagina cum ar decurge viața mea fără el.

        - Ar trebui să pleci. E deja târziu, spune mama după câteva minute în care nimeni nu a spus nimic.

        - Nu sunt obosită.

       - Nu fi încăpățânată. Voi rămâne eu aici.

           Nathan se ridică şi mă trage spre el. Oftez învinsă şi mă îndrept cu cei trei spre lifturi, nu înainte de a o îmbrăţişa pe mama. Intrăm în spaţiul îngust, iar uşile metalice se închid. Îmi ridic privirea spre Nathan, zâmbind oarecum trist. Mă trage în braţele lui şi nu comentez. Mă simt bine acolo.

                                                                   * * *

             Oftez mulţumită când corpul mi se scufundă în apa fierbinte şi închid ochii. Aveam mare nevoie de asta, după tot stresul acumulat pe holurile spitalului. Mă bucuram că tata era bine, deşi ştiu că asta nu e pentru mult timp. S-ar putea întâmpla iar, oricând şi ar putea fi fatal pentru el. Îmi alung această posibilitate din minte. Voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru ca tata să fie bine.