Indecent

Capitolul 34

Reyna Maxwood.

Din nou mă simțeam fără vlagă, de parcă nu aş fi dormit de zile bune. Adevărul e că în ultimele două nopți fusesem chinuită de gânduri. Nu îl mai văzusem pe Nathan de ceva timp şi asta nu doar că mă întrista, ci mă şi îngrijora. Nu ar trebui să-mi pese, relația noastră sau ce a fost s-a terminat. Ştiu că nu fac decât să-mi fac rău singură, încercând să mă conving că aşa e mai bine. L-am îndepărtat din nou, crezând că asta e alegerea bună, dar se pare că mă simțeam... pierdută.

- Reyna! mă strigă tata, fluturând un teanc de hârtii prin fața mea. Aproape uitasem că mă aflu la birou.

- Scuze, mă gândeam, mă scuz eu, ridicându-mi privirea obosită spre el.

- Mergi acasă. Nu vezi în ce stare eşti?

Nu voiam să recunosc sub nicio formă că mă simțeam mai mult decât îngrozitor. Nu-mi e bine nici cu el, dar nici fără el. Am început prost, totul a continuat într-o manieră lipsită de interes, iar contradicțiile au fost mereu la ordinea zilei. Pe deasupra, am avut o despărțire de aproape trei săptămâni. Nu mai am nevoie de nicio dovadă că ne e mai bine despărțiți decât împreună. Sau cel puțin lui.

- Nu plec nicăieri, mă descurc, spun convingător.

Îşi dă ochii peste cap nemulțumit, apoi iese din birou. Câteva secunde mai târziu uşa se deschide iar, de data asta intrând Blair purtând o expresie serioasă.

- S-a întâmplat ceva? întreb puțin speriată de expresia ei, gândul meu fiind la o singură persoană: Nathan.

- A plecat.

O privesc confuză, fără să înțeleg la ce se referă.

- S-a întors în Londra, Reyna. Definitiv.

Pentru câteva clipe rămân înmărmurită, privind fix spre ea. Nathan plecase? Ce naiba am făcut? E numai şi numai vina mea. Oricât de sigură eram că se terminase, nu mă aşteptam ca el să facă pasul acesta.

- Eşti sigură? întreb, tremurul din voce fiindu-mi sesizabil.

Aprobă cu o mişcare a capului.

- A plecat alaltăieri dimineață... Doar pe Dean l-a anunțat că pleacă, am aflat asta de la tata.

Nu mai spun nimic, ci mă ridic de pe scaun şi mă îndrept grăbită spre uşă. Oricât de supărată am fost şi oricât de convinsă sunt că relația noastră nu are un viitor, nu mă simt bine ştiind că s-a îndepărtat atât de mult. Mă simțeam pe margina prăpastiei, la un pas de a izbucni în plâns.

Când liftul opreşte la subsol, abia mă simt în stare să ies de acolo. Sunetul unor paşi rapizi se aude dinspre scări, aşa că ies, simțindu-mi fața udă la contactul cu aerul rece. Făceam totul greşit şi reuşeam să mă rănesc. Toată viața mea e un eşec, tot ceea ce îmi doresc se află atât de departe... Mă întorc brusc atunci când aud paşi în spatele meu şi îl văd pe Damian venind spre mine, îngrijorat.

- Ce ai pățit? mă întreabă cu o expresie confuză şi speriată.

În momentul în care mă îmbrățişează, izbucnesc în plâns, corpul fiindu-mi zguduit de un tremur puternic. Mă strânge mai tare, arătându-mi că deşi l-am respins de destule ori, e încă aici.

- Hai să plecăm de aici, te duc acasă, îmi spune şi mă trage spre maşina lui.

Nu eram în stare să conduc în situația, simțindu-mă mai rău decât atunci când aveam doisprezece ani şi bunica, ființa de care era cea mai apropiată, murise. De data asta simțeam că o parte din mine se dusese. Plecarea lui îmi arătase că nu mai vrea să aibă de-a face cu mine. De ce ar vrea? Eram cea mai vinovată în situația asta.