Umbrele Nopții

Capitolul 2 - Lupți sau mori

„Iadul este gol și toți diavolii sunt aici.”
– William Shakespeare

        Rămân nemișcată în strânsoarea mamei, privind șocată la femeia care zace moartă într-o baltă de sânge pe podeaua bucătăriei. Mama a omorât-o. Mama, căreia în urmă cu doi ani îi era frică să deschidă ușa când suna cineva, tocmai a omorât un om.

        Nu știu dacă să-i răspund îmbrățișării sau să o iau la fugă cât mai am ocazia. Inima îmi bate nebunește în piept, iar abia acum îmi dau seama că tremur de spaimă, așa că, deși în minte mi se amestecă zeci de emoții, la suprafață nu reușesc să afișez nimic.

        — Ești bine? mă întreabă, continuând să mă strângă în brațe.

        Trezindu-mă la realitate, o cuprind de umeri și îi dezlipesc trupul de al meu. Cum mă poate întreba dacă sunt bine? Normal că nu sunt! Cine ar putea fi?

        Mama își deschise gura să spună ceva, însă și-o închide când o voce masculină se aude din living.

        — Încă una?

        Bărbatul, a cărui voce îmi pare mai mult decât cunoscută, intră cu încredere în bucătărie, oprindu-se brusc în pragul acesteia.

        Tata a fost întotdeauna un bărbat invidiat în oraș, deoarece conducea o firmă locală destul de populară, motiv pentru care purta întotdeauna consume elegante și vorbea formal.

         Chiar dacă a trecut de mult de patruzeci și cinci de ani, arată la fel de tânăr precum în urmă cu zece ani – așa cum se poate deduce și din albumele de familie. Însă acum, după aproape doi ani de când nu l-am mai văzut, pare că nu a mai rămas decât umbra acelui bărbat.

        Îmbrăcat într-o pereche de jeanși albaștri, o bluză lălâie peste care are o geacă militărească, tata își ia o gură de aer pentru a-și reduce din surprindere. În mână ține strâns o katană pătată de sânge, fapt ce mă determină să-mi măresc ochii.

        — Julienne?

        Pare a fi mai surprins să mă vadă pe mine decât cadavrul care zace în mijlocul bucătăriei. Deja nu mai înțeleg nimic. Părinții mei au devenit criminali peste noapte?

        Fac câțiva pași în spate, depărtându-mă, pe cât posibil, de mama.

        — Ce se întâmplă aici?

        — A fost mușcată? tata înaintează spre noi.

        — Nu cred, îi răspunde mama. Am omorât creatura chiar înainte de a o infecta.

        — Să mă infecteze!? îmi mut privirea de la unul, la celălalt. Despre ce vorbiți? Cum adică să mă infecteze?

        Tata se apropie de mine și îmi cuprinde încheieturile cu brutalitate, întorcându-mi-le pentru a le putea vedea mai bine. Încerc să-mi trag mâinile înapoi, însă nu am nicio șansă împotriva forței lui.

        — Nu te mai zbate atât! îmi cere pe un ton autoritar. Încerc doar să văd dacă ai fost mușcată!

        — Nu am fost!

        — Pe unde ai intrat în oraș? întreabă, eliberându-mi încheieturile.

        — Pe unde... pe unde am intrat? repet uimită, nevenindu-mi să cred că asta îl interesează pe el acum, când o femeie omorâtă de mama zace lângă noi. Am intrat pe unde intră toată lumea: pe intrarea principală în oraș!