Umbrele Nopții

Capitolul 18 - Pionul ascuns

„Adevărul pur și simplu este rare ori pur și niciodată simplu."
– Oscar Wilde

         Mama, tata și Kyle s-au întors acasă în urmă cu câteva zile, așa că acum, în dimineața Ajunului de Crăciun, nu mai sunt singură. Pe de-o parte, e o ușurare, dar pe de alta, asta înseamnă că trebuie să încep din nou să dau explicații pentru ieșirile mele. Partea bună e că, de când tata a aflat că am omorât un vampir cu ochi roșii, nu mai e la fel de strict – cel puțin când vine vorba de a ieși ziua din casă.

        Nu am fost uimită când am aflat că în Warrenton, atmosfera de sărbătoare s-a stins în urmă cu doi ani, iar Crăciunul e ca oricare altă zi pentru majoritatea locuitorilor. Inclusiv David Clarke. M-a chemat la antrenamente la fel ca de obicei, în ciuda faptului că mama încă obișnuiește să țină sărbătoarea.

        Parchez mașina pe aleea din fața reședinței Clarke, dar nici bine nu apuc să cobor, căci mă opresc în loc. Mirabela iese pe ușa principală a casei, ținându-și veșnica katană pe spate și purtând o rochie mult prea scurtă pentru frigul de afară. Iar paltonul ăla cu siguranță nu-i ține cald și la picioare!

        Știu prea bine că e aici în calitate de „prietenă cu beneficii" a lui Warren. Aș minți dacă aș spune că asta nu mă deranjează, dar ce-i pot reproșa? Ne-am sărutat o singură dată și nu a însemnat nimic. Warren are dreptul să se culce cu cine vrea. Nu știu la ce mă așteptam oricum, bănuiam de la început că e genul de tip care preferă relațiile fără obligații.

        — Hei, Julie!

        Mirabela mărește pasul spre mine și mă strânge în brațe, afișându-și un zâmbet contagios pe buze. Mă intimidează prin faptul că e atât de perfectă, dar nu am cum s-o displac indiferent cât de mult îmi doresc. E prietenoasă și drăguță cu mine de fiecare dată când ne vedem, cum aș putea?

        — Ai antrenamente? mă întreabă, trăgându-se în spate după câteva momente.

        — Când nu am?

        — Oh, Doamne. Domnul Clarke nu te lasă niciodată să ai o zi liniștită, hm?

        — Nu e ca și cum aveam ceva mai bun de făcut.

        ...până diseară.

        — Ce pot spune, Warren are cui să-i semene. Doi stresanți, se amuză, pregătindu-se să mă ocolească pentru a se îndrepta spre mașina ei. Ne vedem, Julie!

        — Mirabela, stai! mă întorc rapid spre ea când o idee briliantă îmi traversează mintea. Crezi că mă poți ajuta cu ceva?

        Se oprește din mers, rotindu-și trupul spre mine.

        — Am nevoie de detalii înainte de a-ți răspunde.

        Mă apropii de ea, încercând să minimalizez șansele ca cineva să ne audă conversația.

        — E o poveste foooarte lungă, dar în seara asta trebuie să mă văd cu cineva și nu vreau să le spun părinților unde merg. Îl cunoști pe tata, nu ar fi de acord nici în ruptul capului. Din câte știu, tu stai singură, nu?

        Pare confuză, însă îmi răspunde cu reticență în voce.

        — Așa e... stau singură.

        — Dacă te rog cât se poate de frumos, pot să le spun că rămân la tine peste noapte?

        Își încrucișează brațele la piept, abordând o atitudine serioasă. Nu arată prea încântată de idee, însă nu mă așteptam să fie. Probabil nici eu nu aș fi de acord dacă mi s-ar propune așa ceva, căci riscurile în orașul ăsta sunt enorme.