Capitolul 5 - Consecințele alegerilor

2.7K 299 140
                                    

Trecutul nu este niciodată pierdut, nu este nici măcar trecut."
– William Faulkner

          Dacă în acea zi de octombrie nu aș fi decis să mă întorc în Warrenton, dacă îi dădeam ascultare lui Sam când mi-a zis că exagerez și că îmi fac griji în zadar, dacă mi-aș fi reprimat orice gând negativ, oare cum ar fi fost viața meu acum? Poate că, dacă aș fi rămas în New York, m-aș fi îndrăgostit de altcineva, cineva care nu avea să mă rănească, cineva care nu avea să-mi răpească spiritul și să mă arunce pradă disperării. Poate că acum aș fi locuit cu el, poate aș fi avut altă slujbă și poate aș fi fost fericită. Poate. Sau poate că nu s-ar fi schimbat nimic. Bănuiesc că nu voi afla niciodată, pentru că nu-mi pot schimba alegerile, pot doar să mi le regret.

Stând pe podeaua camerei mele în stil turcesc, îmi privesc reflexia în oglinda de mărime naturală. Urăsc să văd ce am devenit din cauza lui. Am ochii roșii și umflați de la plâns, deoarece mi-am petrecut noaptea pe balcon, doar eu și amintirile mele. Iar, spre răsărit, am ajuns la aceeași concluzie: am distrus totul. Eu am distrus totul. De ce sunt incapabilă să iau decizii bune? Poate că tata are dreptate, sunt o copilă cu pretenții de adult. Dar chiar am încercat să fac ceea ce am crezut că e mai bine de data asta. Dar cui îi pasă de încercare? Era o vreme în care mi se spunea: „E OK, Julie, măcar ai încercat", dar nimeni n-a crezut vreodată în aceste cuvinte, în ochii apropiaților mei, doar reușita contează. Iar eu sunt un eșec din toate punctele de vedere.

— Amice, nu o să-ți vină să crezi ce--

Sam dă buzna în cameră, oprindu-se în pragul ușii când mă vede.

— Julie...

Se apropie de mine, așezându-se pe podea înainte de a-și înconjura brațele în jurul umerilor mei pentru a mă trage într-o îmbrățișare. Îmi plec capul pe pieptul său, inspirându-i parfum specific în speranța că prezența sa mă va liniști. Mi-am promis că nu-l voi mai lăsa să mă găsească așa, deoarece nu-i pot spune adevărul și voi fi nevoită să-mi justific starea printr-o altă minciună, dar nici măcar de asta nu m-am putut ține.

— Îmi pare rău, șoptesc fără vlagă, afundându-mi capul în scobitura gâtului său.

— Nu ar trebui, mă asigură, începând să se joace cu degetele prin părul meu. Nu trebuie să fii întotdeauna fericită, Julie. E vorba de Warter, din nou?

— Warren.

— Warren, repetă.

Nu.

Deși, inițial, și eu am pus starea mea pe seama faptului că i-am auzit vocea lui Warren după atâta timp, el nu a făcut decât să-mi trezească amintiri pe care am avut grijă să mi le izolez într-un colț al minții în ultimele săptămâni. Nu e vinovat pentru dezastrul în care mă aflu, este doar un factor declanșator. Nathan este adevăratul vinovat. El este cel față de care am greșit și nu am apucat niciodată să-mi cer iertare.

Trebuia să-i dau ascultare de la bun început, dar cum aș fi putut să văd dincolo de aparențe când Warren a avut grijă să mă prostească precum o copilă? Când m-a făcut să cred că are încredere în mine? Mă așteptam să nu păstreze totul pentru el, dar nu am crezut în nicio clipă că va merge atât de departe.

— De ce ne îndrăgostim mereu de persoanele greșite, Sam?

Pufnește amuzat.

— Pentru că viața ar fi prea anostă dacă am lua doar decizii bune, Julie.

— Dar îmi doresc o viață anostă...

Oftează adânc.

— Aseară, când ai plecat să vorbești la telefon, era Warren?

Umbrele NopțiiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum