Umbrele Nopții

Capitolul 17 - Nu e atât de ușor

„Atâta timp cât nu încetezi să urci, treptele nu se vor termina; sub pașii tăi care urcă, ele se vor înmulți la nesfârșit" – Franz Kafka

        Se spune că frica îți dispare odată ce o confrunți, dar eu am făcut asta – am ieșit chiar învingătoare, așa că nu înțeleg de ce îmi e mai frică decât înainte. De ce mă simt mai neputincioasă decât în urmă cu douăzeci și patru de ore?

        În dimineața acelei zile, mă aflu într-un parc din apropierea casei, încercând să mă eliberez de energia negativă acumulată în perioada nopții. Mama nu a venit acasă, iar în urma atacurilor celor doi vampiri, nu am fost în stare să închid un ochi. Când lumina și-a făcut simțită prezența, am fost atât de grăbită să ies, încât nu am apucat nici să scot cadavrul vampirului din bucătărie.

        Obosind să mai fac ture prin parc, mă așez pe o băncuță de pe margine aleii. Nu reușesc să înțeleg de ce vampirul a plecat când a auzit numele de familie al lui Nathan. Nu știu ce am afirmat când am spus că sunt cu ei. Dar de una singură, oricum nu pot găsi răspunsuri fără a ajunge la cele mai întunecat scenarii, de aceea știu că trebuie să-l contactez.

        Îmi cobor rucsacul de pe umăr și scot walkie-talkie-ul pe care îl port întotdeauna cu mine – cel primit de la Nathan. Îl învârt de pe o parte, pe cealaltă, căutând să-mi găsesc curajul necesar pentru a-l căuta. Numai el mă poate ajuta să înțeleg, trebuie să vorbim. E acum ori niciodată!

        — Nathan. Nathan, dacă mă auzi, răspunde, te rog...

        Nimic.

        — Nathan, chiar am nevoie de tine, insist, convinsă că este ultima mea speranță de a mă calma.

        — Julie? vocea lui somnoroasă îmi permite să răsuflu ușurată. E șapte dimineața, de ce ești trează la ora asta?

        — Trebuie să vorbesc cu tine.

        — Acum?

        Judecând după tonalitatea lui, îmi dau seama că e scufundat în pernă și pe jumătate adormit, dar nu mai pot aștepta. Nu mă pot întoarce acasă fără ca flashback-urile nopții trecute să nu-mi revină în gânduri. Am nevoie de răspunsuri pentru a mă liniști.

        — E urgent, îl lămuresc, trecându-mi degetele pe sub ochi pentru a-mi șterge lacrimile extinse deja pe obraji. Nu-ți pot spune prin walkie-talkie, dar, te rog--

        — Nu pot pleca decât după opt jumătate, mă întrerupe, de parcă ar anticipa despre ce e vorba. Ne vedem după?

        — Ora nouă în parcul Randy?

        — Nu mă pot afișa în locuri atât de populate, Jules. Aceeași oră în magazinul de manga?

        Înțeleg de ce familia Waldgreave nu se se arată prea des în oraș, de aceea nu insist. Totuși, încep să mă întreb dacă nu cumva e vorba de ceva mai mult decât faptul că nu patrulează. Ascund ceva mai întunecat, sunt sigură de asta!

        — Ne vedem acolo, îi confirm.

       După ce-mi iau rămas bun, îmi retrag degetul de pe butonul walkie-talkie-ul și îmi sprijin spatele de lemnul băncuței. Mi-aș dori să am posibilitatea de a-l suna acum pe Sam, să-i spun cât de mult îmi e dor de New York și să-i cer să mă strângă în brațe până lacrimile îmi hotărăsc să înceteze, însă... nu am. Și urăsc asta.