Umbrele Nopții

Capitolul 25 - Sunteți împreună

„Durerea este un şarpe care se strecoară printre toate piedicile şi ne găseşte întotdeauna."
– Benjamin Constant

           Cobor din mașină și îmi arunc rucsacul peste umăr, trecându-mi privirea în jur pentru a o localiza de Mirabela. Am hotărât să ne întâlnim în fața parcului. Aparent, pentru prima dată, nu eu sunt cea care întârzie, căci nu o zăresc prin apropiere. 

        Am fost surprinsă când mi-a propus să ieșim, dar am acceptat din două motive: pentru a putea ieși din casă fără ca tata să mă chestioneze, trebuie să-i spun că mă văd cu Mirabela, iar pentru a face asta, chiar trebuie să ies cu ea de câteva ori. Cel de-al doilea motiv, mai puțin important, e faptul că vreau să mă împrietenesc cu amicii lui Warren. Acum că suntem împreună, cu siguranță îi voi vedea mai des – indiferent dacă îmi place sau nu.

        Oftând, îmi duc mâinile în buzunarele gecii și înaintez spre intrarea în parc, sperând să dau de ea acolo. E trecut de ora trei după-amiaza, dar parcul e încă destul de populat. Oamenii se plimbă, vorbesc, râd, ba chiar se joacă cu zăpada. Nici n-aș spune că în doar câteva ore, acea zăpadă va fi acoperită de sânge.

         — Julie!

        Mă întorc spre fata care aleargă printre copaci pentru a ajunge în dreptul meu, respirând ușurată când îmi dau seama că e vorba de Mirabela. Măcar nu a trebuit să o aștept ore întregi. La fel de radiantă ca întotdeauna, poartă o pereche de ghete negre, jeanși albi și o jachetă înflorată, deasupra căreia are un fular negru. Sfidează, din nou, răcoarea de afară, căci cu siguranță nu e destul de gros îmbrăcată.

        — Ce făceai acolo? o întreb când ajunge în fața mea.

        — Am ajuns mai devreme, așa că am stat câteva minute cu acei copii.

        Îmi întorc capul spre copiii care se joacă printre copaci, observând și câțiva adulți care se chinuie cu disperare să-i prindă. Copiii aruncă cu zăpadă unii după alții, dar și după cei care îi supraveghează, ceea ce face ca un zâmbet palid să-mi învăluie buzele. Nu durează mult, căci îmi e șters când observ un bărbat care patrulează cu o katană în mână.

        — Nu ar trebui să alerge prea departe de adulți, zic, întorcându-mă spre brunetă.

        Își aruncă ochii peste cap.

        — Relaxează-te, bine? Începi să suni precum Warren. Haide, știu un loc grozav unde putem bea o cafea fierbinte!

        Mă conduce spre un local din parc, care are program prelungit până la ora șaptesprezece. Localul colorat în crem, cu mobilă albă și ferestre mari, pare renovat de curând. E destul de mic, probabil tocmai de aceea sunt prezenți doar o mână de oameni. Majoritatea se delectează cu un ceai fierbinte și citesc cărți în liniște. Chiar pare un loc potrivit pentru asta.

        După ce comandăm două cafele, ne așezăm la o masă retrasă din colț.

        — Deci... preia Mirabela cuvântul, în timp ce îmi ridic ceașca pentru a înghiți gură de cafea. Tu și Warren sunteți împreună?

        Mă înec și încep să tușesc la auzul întrebării.

        — Poftim? Nu! Cine ți-a spus? bolborosesc printre tusete.

        — Warren avea dreptate, chiar ți se zbate ochiul stâng când minți, se amuză, luându-și, la rândul ei, o gură de cafea. Liniștește-te, nu mi-a spus nimeni, a fost doar o teorie pe care mi-ai confirmat-o acum.