Umbrele Nopții

Capitolul 13 - Un sâmbure de adevăr

„Adevărul este un puzzle ce cuprinde adevărurile fiecăruia."
– Ioan Gyuri Pascu

        Sunt trează de mai bine de zece minute, dar încă nu am reușit să-mi adun forța necesară pentru a mă ridica din pat. Știu că odată ce ies din dormitor, va trebui să mă confrunt cu Mirabela, căci așa cum mi-a spus că va face, Sam a adus-o aici azi-noapte. Am ajuns acasă la patru dimineața, dar sunt atât de obișnuită să dorm doar câteva ore pe zi, încât m-am trezit înainte ca alarma să-mi sune.

Aud vocile celor doi din bucătărie încă de când mi-am deschis ochii. Aș minți dacă aș spune că nu m-a bântuit gândul de a coborî pe scara de incendiu și a merge oriunde altundeva până pleacă Mirabela, dar trebui să aflu ce vrea, nu pot amâna asta la nesfârșit. Cel puțin nu atâta timp cât Sam e implicat.

Numărând până la cinci, mă ridic din pat printr-o săritură, decizie pe care o regret aproape instant. Chiar dacă somnul mi-a pierit, îmi doresc să rămân aici toată ziua. Departe de toată lumea, în siguranța oferită de propriul pat.

Nici măcar nu mă obosesc să-mi mai schimb pijamalele înainte de a ieși din dormitor. E Mirabela – ultima persoană de care ar trebui să-mi fie jenă că mă surprinde într-o asemenea ipostază. Așa cum mi-am dat seama, Mirabela este aici. Alături de Sam, savurează un mic dejun destul de sofisticat pentru posibilitățile oferite de frigiderul nostru.

Sam este la fel de paralel precum mine în ceea ce privește gătitul, așa că nu-mi este prea greu să realizez care dintre ei s-a dat peste cap pentru a pregăti acest mic dejun ce, trebuie să recunosc, miroase divin. Mirabela poartă doar un tricou ce sunt destul de sigură că-i aparține amicului meu. Își ține picioarele lungi întinse în poala lui Sam, care stă pe scaunul alăturat ei.

— Julie, te-ai trezit! Mirabela este prima care îmi sesizează prezența, urmată de Sam, care își întoarce privirea spre mine cu un zâmbet larg pe buze.

— Amice, trebuie să guști micul dejun, Mirabela e un fel de bucătar profesionist!

Entuziasmul lui aproape că mă șochează. Știam că Mirabela este bună la... ei bine, tot, dar când a avut destul timp să învețe să gătească pe lângă antrenamente? Nici nu mă mir că e prietenă atât de bună cu Warren, amândoi sunt plini de sine, perfecționiști și pierduți în propriile idealuri inexistente.

— Ia loc, Julie, alătură-ni-te nouă, mă îndeamnă Mirabela.

— Mulțumesc, dar prefer cerealele mele, o refuz cu un zâmbet fals pe buze, ridicându-mă pe vârfuri pentru a mă întinde spre dulapul de sus.

— Lasă-mă să te ajut!

— Mă descu-- încerc să spun, dar Mirabela se ridică de pe scaun și scoate cerealele din dulap înainte ca măcar să-mi termin ideea.

Chiar trebuia să fie și mai înaltă decât mine?

Mi le întinde alături de același zâmbet mișelesc pe care i l-am oferit și eu mai devreme. Le apuc în mână, abținându-mă din a-i comenta. Nu știu ce încearcă să facă, de ce este atât de prietenoasă cu mine, dar sunt curioasă unde vrea să ajungă.

— Fetelor, Sam se ridică de pe scaun când privește la ecranul telefonului său, eu merg să mă pregătesc, mă întorc imediat.