Umbrele Nopții

Capitolul 17 - Schimbările survenite

„Când vezi că ai aceeaşi părere cu majoritatea, este bine să mai reflectezi o dată." – Mark Twain

          Eu și Warren suntem precum doi magneți de poli opuși. Incompatibili din toate punctele de vedere, dar așa cum oamenilor le place să încerce să lipească acești magneți, deși știu că se vor respinge reciproc, așa și universului îi place să ne aducă împreună, în ciuda faptului că întotdeauna ne vom răni unul pe celălalt, într-un fel sau altul.

Warren își menține privirea într-a mea, de parcă ar încerca să caute un răspuns în ochii mei, dar în afară de pupilele dilatate ca urmare a șocului avut, nu va avea să găsească nimic. Știu ce încearcă, face asta încă din prima zi în care l-am cunoscut. Vrea să mă intimideze pentru a-i spune adevărul, căci el obține întotdeauna ce-și dorește.

— La naiba cu tine! exclam iritată, împingându-l în umăr pentru a-l depărata de mine, dar nu se mișcă niciun inch. Lasă-mă să plec, Warren!

— Vorbește mai încet! îmi cere pe o tonalitate impunătoare, dar în șoaptă. Dacă te aude cineva--

— Nu-mi pasă cine mă aude! încerc să trec pe lângă el, dar îmi anticipează fiecare mișcare și îmi blochează drumul. Am venit să-l găsesc pe Kyle, Warren, nu-mi pasă de nimic altceva!

— Nu înțelegi, Julie, dacă te vede cineva--

Warren se oprește din vorbit când ușa ce duce în casă se aude deschizându-se, urmată fiind de vocea tatei și a unui alt bărbat. Domnul Blackburn. Fără a sta prea mult pe gânduri și profitând de faptul că Warren încearcă să asculte conversația celor doi, trec le lângă el, dorind să mă îndrept direct spre tata.

Dar nu ajung prea departe.

Warren îmi prinde încheietura printr-o mișcare rapidă și mă trage înapoi, acoperindu-mi gura cu palma sa când mă capturează la pieptul lui.  Strânsoarea este mult prea puternică pentru a merita să încerc să mă eliberez. Încerc să țip totuși, dar se dovedește a fi un eșec la fel de mare precum prima dată.

Îl văd pe tata conducându-l pe Blackburn până la mașina sa, purtând o discuție ce pare destul de serioasă, dar pe care nu reușesc s-o descifrez din cauza distanței. Singurul lucru pe care îl aud sunt bătăile inimii lui Warren. Tulburător de rapide, dar, paradoxal, calmante. Mă conformez și aștept ca Blackburn să plece. Înainte de a intra înapoi în casă, tata aruncă o privire în jur, moment în care Warren mă trage mai în margine, în umbra casei.

Abia când tata închide ușa în urma sa Warren își retrage palma de la gura mea, dar nu mă eliberează din strânsoare.

— Dă-mi drumul! mă răstesc la el, sătulă deja de comportamentul său lipsit de noimă.

— Promite-mi că nu vei încerca să fugi!

— Nu-ți voi promite nimic!

— La dracu, Julienne! mă întoarce cu fața spre el, luându-mă prin surprindere cu acest gest lipsit de delicatețe. Oamenii din oraș îi ajută de părinții tăi să-l găseasă pe Kyle doar fiindcă cred că și-au mai pierdut un copil! Dacă află că ești în viață, numărul celor care îl caută pe fratele tău va scădea considerabil!

— Poftim? mă încrunt, incapabilă să procesez vorbele sale.

Oamenii din oraș au fost întotdeauna absurzi, dar nu credeam că sunt și lipsiți de suflet.