Umbrele Nopții

Capitolul 35 - Ultimele promisiuni

„E mai bine să nu ai idei deloc, decât să ai idei proaste. Mai bine să nu crezi în nimic, decât să crezi în ceva greşit."
– Thomas Jefferson

          Străzile pustii ale orașului îmi creează fiori pe șira spinării. Nu știu de ce nu iese nimeni din casă, dar probabil vremea ploioasă joacă un rol în acest sens. Dar mie îmi place. Chiar dacă puteam lua mașina pentru a ajunge la librăria orașului, am preferat să merg pe jos, deoarece îmi era incredibil de dor să simt mirosul proaspăt al ploii. Primăvara e incredibilă, la fel precum toamna. Nu e frig, nu e cald. E perfect.

Traversez trecerea de pietoni, apoi o iau la pas pe trotuar, oprindu-mă când observ că una dintre puținele mașini de pe șosea parchează în dreptul meu. Când își coboară geamul, ochii de gheață a lui Nathan sunt fixați asupra mea. Poartă o maletă albă ce-i acoperă gâtul într-atât încât cele două răni să nu-i fie vizibile, având, ca de obicei, gluga hanoracului trasă peste cap.

E prima dată când îl văd după acea noapte, dar e vina mea. Am deconectat walkie-talkie-ul prin care comunicam cu el tocmai pentru a-l opri să încerce să mă caute.

— Jules...

Trei săptămâni – atât a trecut de când nu am mai auzit această voce.

Mi se frânge inima să-mi aud numele pronunțat de el, dar știu că nu-i pot satisface dorința de a mă urca în mașină. Nu știu dacă apariția lui este o pură coincidență sau dacă m-a urmărit, dar bănuiesc că nici nu mai contează. Nu am de gând să-l pun din nou în pericol cu prezența mea.

E pentru binele lui, e pentru binele lui, îmi repet, continuându-mi drumul fără a-i acorda atenție. Nu mă urmărește. Probabil crede că îl resping datorită faptului că a fost infectat. Nu e adevărat, dar dacă asta îl face să nu mă mai caute, nu am de gând să-l lămuresc.

După ce-mi cumpăr cărțile dorite de la librărie, mă întorc acasă, aruncându-mi rucsacul pe canapea înainte de a mă îndrepta spre bucătărie. Mă opresc în prag când îl văd pe Warren amestecând ceva într-un bol din plastic, în timp ce mama e lângă aragaz și îi povestește ceva.

— Ce faceți? îi întreb, înaintând spre iubitul meu pentru a-i planta un sărut rapid pe obraz.

— Crème au chocolat, îmi răspunde pe un ton franțuzesc, ridicând din umeri.

— Vrei să ajuți? mă întreabă mama, întorcându-se spre mine.

— Eu și gătitul suntem la poli opuși, mamă.

— Nu minte, șovăie Warren.

— Și ce vei face când va trebui să gătești pentru viitorii voștri copii, Julie? mama ia bolul de ciocolată din mână lui Warren și îl varsă peste blatul pregătit de ea.

Warren își rezemă palma de masă, întorcându-și privirea spre mine cu un rânjet pe față. Nu m-am gândit niciodată la viitorul depărtat, dar după expresia sa, pot jura că el a făcut-o. Copii. Nici măcar nu știu dacă îmi doresc să am. Cel puțin nu în viitorul apropiat. Și nu în acest oraș.

— Dacă eu voi da naștere unor ființe vii, mă bazez pe faptul că Warren va putea cel puțin să le facă de mâncare, îi răspund cu un gram de sarcasm în voce, știind că asta mă va scăpa de acest subiect.

Îmi trec degetul prin crema de ciocolată.

— Julie! mă atenționează mama, lovindu-mă ușor peste mână.

Chicotesc, aducându-mi aminte că obișnuia să-mi facă asta toată copilăria. Poate nu am prea multe amintiri plăcute de atunci, dar mă simt oarecum nostalgică. Când eram mică, acești pereți erau tot ce cunoșteam, tocmai de aceea ajunsesem să mă simt în siguranță aici. Desigur, siguranța nu a fost niciodată îndeajunsă pentru mine, tocmai de aceea am plecat. Mereu mi-am dorit mai mult.