Umbrele Nopții

Capitolul 34 - Despărțirea doare

 „A iubi înseamnă să fii fericit de ceva: fără condiții, fără judecăți, fără așteptări."– Barry Neil Kaufman

        Când am fost de acord să le ofer sânge vampirilor, am avut o singură condiție: nu vreau să vină la mine acasă. Până acum, niciun vampir nu a încălcat această regulă. Iar un moment mai prost în care s-o facă nici nu-și puteau găsi.

— Am nevoie de sânge! vampirul cu ochi negri mi se adresează.

— Nu ar trebui să fii aici, sângele îl poți lua doar de la casa familiei Waldgreave, credeam că știi asta!

— Nu am timp să merg până acolo, Julienne!

— Nu înțelegi, aici nu--

Dar nu apuc nici să-mi termin fraza.

O săgeată de lemn trece pe lângă capul meu și se oprește direct în inima vampirului din fața mea. În ciuda experienței anterioare, nu mă pot abține să scap un suspin în momentul în care vampirul cade la picioarele mele într-o baltă de sânge. Panicată, mă întorc cu fața spre living, uimită să-l văd pe Warren pe ultima treaptă a scărilor cu arcul meu în mână.

— Ți-ai pierdut mințile!? aruncă arcul din mână și aleargă în dreptul meu, împingând vampirul afară înainte de a închide ușa. E furios. E mai mult decât furios. Are acea licărire ucigașă în ochi care mă face să cred că a ajuns la limita răbdării. Explică-te!

— Am... am crezut că mama și-a uitat cheile și--

— Încetează să mă mai minți! își ridică privirea în tavan, încercând parcă să-și păstreze calmul. Mi s-a acrit, Julienne! Când ai venit în oraș, nu erai în stare să minți fără a fi evident, acum mă privești în ochi și mă minți ca o profesionistă. Ce naiba s-a întâmplat cu tine?

— Nu te mint...

— Serios? se apleacă într-un genunchi, scoțându-și din buzunarul jeanșilor un briceag.

— Ce faci? încerc să mă dau în spate, însă mă prinde de gleznă și îmi taie bandajul pe care mi l-am pus când am plecat din casa familiei Waldgreave.

— Dacă nu m-ai mințit niciodată, ce e asta, Julie?

Se ridică în picioare.

Îmi deschid gura, dar mi-o închid la fel de repede. Nu sunt dreaptă față de el. Îl mint zilnic, iar chiar dacă intenția mea nu e de a-l răni, probabil exact asta fac. El îmi oferă tot ce mi-am dorit vreodată de la un băiat și chiar mai mult, iar eu nu fac decât să iau, uitând să mai și ofer. Nu. Nu uit. Evit. Evit să-i ofer încredere pentru că am o promisiune de respectat. Dar chiar merită să-l pierd pentru asta?

— Știu că ai rămas la Nathan, Julie, mi-am văzut mașina parcată în fața casei lui azi-noapte, vorbește cu o anumită dezamăgire în glas, așa că, te rog, nu încerca să minți. Pun pariu din cauza lui ai și deschis ușa unui vampir, am dreptate? Ce prostii ți-a băgat în cap?

— Interpretezi totul greșit! încerc să-mi așez palma pe pieptul său, însă face un pas în spate, respingându-mă.

Acum știu cum s-a simțit mai devreme.

Doare.

— Atunci spune-mi tu care este adevărul, Julie, pentru că din postura mea, pare că mă înșeli cu Waldgreave!

— Mă cunoști mai bine de atât, știi că nu aș--

— Credeam că te cunosc, mă corectează, evitând să-mi găsească privirea, dar m-am înșelat.