Umbrele Nopții

Capitolul 14 - Încântat de cunoștință

"În orice situație, iubirea se plătește cu pierderea rațiunii, cu pierderea de sine, ce are drept consecință imaturitatea."
– Patrick Suskind

          Cântecul grațios al greierilor îmi încântă urechile în miez de noapte. Lumina palidă a lunii se reflectă pe aleea întunecată, lipsită de felinare. Plimbările nocturne au devenit un obicei pentru mine și Nathan, deși trebuie să recunosc că acesta este principalul motiv pentru care ziua sunt lipsită de orice vlagă. Dar fiind singura perioadă în care ne putem vedea în afara apartamentului său, nici nu mă gândesc să o iau mai ușor.

Cafeaua pe care o țin în mână s-a răcit deja, probabil trebuia să o beau cât încă mai era caldă, căci acum gustul ei mă dezgustă. Nathan râde de fiecare dată când vede că mai iau o gură, probabil și fiindcă expresia mea ulterioară o cere.

— Te-ai mai gândit la ce ți-am spus? întrebarea mea îl face să-și strângă buzele într-o linie dreaptă, amânând răspunsul cu câteva secunde.

— Am făcut-o.

— Și?

Se oprește de mers, indicându-mi să ne așezăm pe băncuța din marginea alei. Nu am atins subiectul acesta toată seara, iar deși ar trebui să fie principala noastră problemă, pare că nu-l încântă faptul că am adus vorba despre asta. Dar nici când i-am spus prima dată nu a părut că-i surâde ideea.

— Jules, începe să-mi spună când ne așezăm pe băncuța din lemn. Mi-aș dorii să fie posibil să le amintim tuturor vampirilor cine au fost înainte de moarte, dar amândoi știm că nu o putem face. Sunt mii, poate zeci de mii de vampiri în toată lumea, iar pe lângă faptul că noi suntem doar doi, iar tu ești om, nu i-am cunoscut înainte. Nu le putem aminti cine au fost dacă nici noi nu știm.

— Nu trebuie să le amintim tuturor, mă justific imediat, doar câtorva, pentru ca oamenii să vadă că mai există o șansă pentru vampiri, că uciderea lor are o alternativă.

Își scutură capul, privirea sa fiind adâncită în pământ.

Nathan și-a pierdut încrederea în umanitate cu multă vreme în urmă, de aceea știu că nu va fi ușor să-l conving. Dar dacă el se mulțumește să trăiască în umbră, să-și ascundă existența de oameni și să poarte lentile de fiecare dată când iese din casă, eu nu.

Umbrele nopții nu sunt animale nevoite să trăiască la mila oamenilor.

— Nu e drept, Nathan, mă ridic de pe băncuță, poziționându-mă în fața sa pentru a-i capta atenția. De ce nu ești dispus să lupți pentru ceea ce-ți aparține? Pentru libertate, pentru--

— O fac, mă întrerupe, ridicându-se la rândul său în picioare.

Mă văd nevoită să-mi ridic capul pentru a-i putea vedea chipul. Distanța dintre noi este mult prea mică, iar când își așază degetele pe obrazul meu, inima parcă încetează să-mi mai bată în piept. Privirea îmi poposește asupra buzelor sale întredeschise, care se pregătesc să-și continue ideea, urcând apoi spre ochii săi, care mă privesc de parcă ar vedea direct prin mine.

— Dar nu așa, continuă după câteva clipe, lucru ce mă face să inspir adânc.

Cerculețele pe care le face cu degetul mare pe obrazul meu îmi produc o stare de calamitate, probabil acesta este și motivul pentru care a apelat la acest gest.