Umbrele Nopții

Capitolul 7 - Adevărul nu te omoară

„Everyday, I go places in my head, darker thoughts are harder now" – 10:35, Tate McRae & Tiësto

        Aștept ca sora mea să-mi vorbească, dar pare reținută. Stă pe unul dintre scaunele înalte din lemn, sprijinită în coate de blatul mobilierului. Nu știu dacă încearcă să-și găsească cuvintele sau s-a răzgândit, dar mă face să-mi pierd răbdarea. Încep să bat din picior.

Adevărul e că nu înțeleg nici eu de ce sunt atât de supărat și nerăbdător – poate pentru că Lissa știe ceva despre familia noastră despre care eu nu am idee? Poate. Sau poate nici măcar nu are legătură cu ea. Poate aș fi fost la fel de supărat indiferent de situația în care ne aflam. Poate.

— Ei bine?

— Nu acum.

— Poftim?

— Nu îți pot spune acum, Nath, îmi pare rău. Prefer să-ți arăt.

— E ridicol, bufnesc, aruncându-mi brațele-n aer. Știi ceva, pleacă, te rog mult. Dacă nu vrei să mă ajuți, nu mă reține. Vreau să aflu ce se petrece aici. Singur, dacă e nevoie. 

Fac câțiva pași pentru a trece pe lângă ea, dar Lissa sare în picioare și mă prinde de mână.

— Tu te auzi măcar? Nu sună deloc ca tine!

Îmi trag mâna.

— Îmi pare rău, Lissa, răbufnesc, întorcându-mă brusc spre ea. Îmi pare extrem de rău că nu sună ca mine, dar iubita mea a fost înjunghiată cu o katană de unchiul nostru! Nici măcar nu-l cunoșteam până de curând, dar tu, da! Știai și nu mi-ai spus niciun cuvânt. Așa că, da, nu sună ca mine, pentru că sunt supărat! Furios chiar. Dar, la naiba, am motive să fiu, nu crezi?

— Nu! Nu cred!

Pufnesc.

— O ador pe Julie, Nathan, îmi e prietenă și știi asta, dar familia e pe primul loc întotdeauna. Tu ești familia mea. Julie, nu e. Îmi pare nespus de rău pentru tot ce i s-a întâmplat, dar nu vreau să te pierd pe tine încercând să o ajut pe ea.

— Nu e vorba doar despre asta, îi reproșez. E vorba despre familia noastră. Unchi și rude îndepărtate, dispariții bizare, de ce atâtea secrete, Lissa? Ceva nu se leagă și nu pot să-mi dau seama ce, știu doar că în adâncul meu, nu pot crede că sunt toți morți. Mi-e imposibil.

— În regulă, cedează, ridicându-și ușor mâinile. Să zicem că nu-s morți. Să zicem că-s în viață undeva. Dacă nu te caută – nu ne caută –, nu crezi că există un motiv?

Îmi deschid gura să-i răspund, dar îmi dau imediat seama că nu am ce.

Părinții noștri au știut întotdeauna ce trebuie să facă pentru a ne ține în siguranță, indiferent de repercusiunile pe care le-au avut. Așadar, dacă s-au gândit că separarea noastră ne va menține pe toți în siguranță, da, cred cu tărie că ar fi luat decizia asta. Nu pot să-mi închipui cum au ajuns la asta totuși.

— Îmi doresc la fel de mult precum tine să fie adevărat, Nathan, dar timpul își va urma cursul și vom afla mai devreme sau mai târziu. Nu zic că e imposibil să fie în viață, dar dacă e așa, vom afla la momentul potrivit, în contextul potrivit. Cu siguranță nu e ăsta, afirmă, arătând în jurul nostru.

Preț de o clipă, reflect asupra cuvintelor ei. Există o fărâmă de adevăr acolo, dar sora mea uită un aspect esențial.

— Eu și cu tine suntem dovada vie că timpul e doar o glumă, Lissa.