Umbrele Nopții

Capitolul 27 - În spatele tău

„My thoughts are safer inside
I pray it hurts less this time" – Cursed, Jacob Lee 

        Liniștea nopții e tulburătoare. În ciuda ploii torențiale din ziua precedentă, cerul e acum senin, stropit de stele sclipitoare ce dansează în jurul lunii pline. Singurul sunet din jurul meu este cântecul în perfectă armonie al greierilor, ce reușește să-mi trezească fiori pe șira spinării. Este mult prea multă liniște pe străzi, iar melodia lor nu face decât să evidențieze asta. Încă îmi vine greu să cred că sunt în Warrenton – orașul ce era definit de moarte în timpul nopții.

Privirea îmi umblă precaută în stânga și-n dreapta pe măsură ce înaintez pe străzile pustii, căci deși liniștea îmi induce senzația de siguranță, știu că nu pot fi neglijentă în orașul ăsta, în special când singura armă pe care o am la mine este o katană, pe care nici măcar nu sunt sigură dacă știu să o mânuiesc.

Chiar îmi doresc ca părinții mei să fi avut și alte arme în casă.

Oricât de mult mi-aș dori să-i dau ascultare cererii lui Nathan și să aștept un semn din parte lui înainte de a pleca, nu pot. Pe lângă faptul că simt că pierd timp prețios aici, pe care l-aș putea investi în căutarea lui Kyle, mediul acesta a devenit mult prea toxic pentru mine. Tocmai de aceea i-am trimis un mesaj în urmă cu câteva ore, în care l-am informat că mă voi întoarce în casa de pe strada Argyll.

După discuția de ieri cu mama, nu cred că mai am puterea să o privesc în ochi, nu după ce am aflat că unicul scop al depănării amintirilor ei cu familia Waldgreave a fost de a mă convinge să-i dezvălui locația lui Nathan. Pentru o clipă, chiar reușise să mă facă să cred că îi pasă, dar a dărâmat această iluzie la fel de repede pe cât a construit-o.

Spre fericirea mea, tata nu și-a făcut apariția. O adevărată ușurare, căci având în vedere cum s-a comportat cât timp eram la Warren, probabil am fi sfârșit certându-ne, din nou. Dar cu siguranță avea să se întoarcă în noaptea asta, iar eu sunt hotărâtă să evit confruntarea cu el pe cât posibil, tocmai de aceea decizia de a pleca este cea mai bună.

A trebuit totuși să aștept lăsarea serii, căci Warrenton-ul este mult prea populat ziua, iar dacă David Clarke a spus adevărul când a menționat că nimeni altcineva nu a aflat încă de faptul că sunt în viață, îmi doresc ca lucrurile să rămână așa. Din același motiv nu vreau nici măcar să iau autobuzul.

Încerc încă o dată să-i apelez numărul lui Nathan, deși anticipez că e în zadar.

— De ce nu răspunzi? șoptesc cu privirea fixată în telefon, grăbindu-mă să-i scriu pentru a mia oară un mesaj.

E bine, Nathan e bine, sunt sigură că așa e, îmi repet obsesiv, sperând să-mi rămână imprimat în minte până când îmi va da un semn de viață care să mă convingă că, într-adevăr, am dreptate.

Înainte de a apuca măcar să-i trimit mesajul, sunt nevoită să-mi ridic privirea din telefon când voci impunătoare și țipete înfundate se aud la câțiva metri în fața mea. Mâna mi se duce în mod involuntar spre teacă prinsă de mijlocul taliei, încercând să identific cu privirea de unde, mai exact, provin aceste voci.

Din față, realizez la scurtă vreme, iar deși fiecare celulă din corpul meu țipă să-mi văd de drum și să nu mă implic în ceva ce nu mă privește, e prea târziu. Mă trezesc deja alergând într-acolo. Mă chinui să-mi scot katana din teacă pe măsură ce țipetele se intensifică, într-atât de mult încât acum pot vedea și sursa lor.

Oameni cu diferite arme în mâini se mișcă dintr-o parte în alta a străzii, urmându-i pe vampirii ce, cu o viteză aproape imposibil de urmărit, își înfig colții în cei care nu apucă să riposteze – sau nu o fac îndeajuns de bine. Nu reușesc să-mi dau seama ce culoare au ochii vampirilor, se mișcă prea repede pentru a-mi oferi ocazia.