Umbrele Nopții

Capitolul 22 - Buzele moi

„You're not in every single thing I do/ I don't think we're meant to be/ And you are not the missing piece" – Empty Space, James Arthur

          Se spune că iubirea nu are limite, că suntem capabili să iubim cu toată ființa noastră un număr infinit de oameni. Dar pentru unul singur ne-am sacrifica propria viață. O singură persoană fără de care nu ne putem vedea viitorul. Care reprezintă totul pentru noi. Asta am crezut eu că e Warren pentru mine – dragostea adevărată. Bărbatul alături de care îmi voi petrecere restul vieții.

Dar acum îmi e imposibil să înțeleg de ce mi-am permis să cred într-o astfel de iluzie.

Învârt creionul între degete, privind la lista notată cu titlul: calitățile lui Warren – care este încă goală. Dar nu pentru că nu i le cunosc, ci pentru că îmi e imposibil să pun în scris motivele pentru care mă îndrăgostisem de el.

Curajul? Perspicacitatea? Spiritul protectiv? Sensibilitatea din spatele acțiunilor brutale? Buzele moi? Încep să notez toate însușirile pozitive ce-mi trec prin minte când mă gândesc la fostul meu iubit, având grijă să sfârșesc fiecare cuvânt cu semnul întrebării.

Îl iubeam pentru că mă făcea să simt că avem o lume doar a noastră, izolată de restul orașului. Clipele petrecute alături de el mă aduceau pe culmile beatitudinii. Cu fiecare privire, atingere, sărut, trezea în mine senzații de care nici măcar nu eram conștientă că aș putea dispune. Tânjeam după compasiunea sa. Dar cum mi-aș putea transpune sentimentele în cuvinte fără a le sfâșia esența?

Oftând adânc, îmi așez creionul pe foaie și mă rezem de spătarul scaunului. Mirabela chiar merită efortul de a trece prin această tortură psihică? Îmi trec mâinile peste față, de-a dreptul sătulă. Trebuie să mă adun...

Când îmi retrag palmele, observ un bol de supă așezat în dreptul așa zisei mele liste. Îmi întorc capul printr-o mișcare rapidă, respirând ușurată când îi întâlnesc privirea lui Nathan. Își ține o palmă pe suprafața biroului de lemn, iar cu mâna cealaltă strânge spătarul scaunului pe care stau. Nu mai poartă aceleași haine îmbibate în sânge de mai devreme, ci o bluză gri cu mânecile suflecate și o pereche de jeanși simpli, negri. Părul platinat îi este ud, picături de apă umezindu-i materialul de bumbac al bluzei. Probabil a făcut un duș în timpul acesta – ceva ce ar trebui să fac și eu.

— De unde supa? îl întreb.

— Eu am făcut-o, ridică din umeri. Nu e cea mai bună pe care ai mâncat-o vreodată, dar având în vedere ingredientele limitate pe care le-am avut la dispoziție și faptul că nu ai mâncat absolut nimic toată ziua, ar trebui să fie perfectă.

Îi zâmbesc.

— Mulțumesc, Nathan.

Apuc bolul în mână și încep să sorb câteva linguri, potolindu-mi foamea căreia nici măcar nu-i acordasem importanță până acum. Ori e cea mai bună supă pe care am mâncat-o până acum, ori îmi e extrem de foame și am impresia că e cea mai bună.

— Buzele moi? întrebarea lui Nathan mă face să-mi cobor din nou privirea asupra listei, pe care acum o analizează și el.

Firar!

Așez bolul înapoi pe birou.

— Ale tale sunt mai moi, mă grăbesc să spun într-un moment regretabil de sinceritate, simțind instant cum obrajii îmi iau foc.

De ce naiba am crezut că asta mă va scoate din situația jenantă?!

Nathan se străduie să-și ascundă zâmbetul ce-i apare în colțul buzelor. Își coboară fața spre a mea, privirea sa intensă capturând-o pe a mea. Stau jos, dar simt cum picioarele mi se înmoaie când ochii îmi alunecă asupra buzelor sale între-deschise. De ce trebuie să fie atât de tentante?! Poziția mâinilor sale îmi blochează orice șansă de a mă ridica de pe scaun, nu că aș avea de gând să o fac. Dacă aș îndrăzni să mă ridic, aș cădea la podea instant.