Capitolul 39 - Îmbrățișarea morții

2.9K 316 141
                                    

„Moartea este ca o umbră în care se prefac oamenii ca să poată zbura sub pământ liberi ca păsările cerului."
– Alexandru Lincu

          De cum îmi revin din șocul de moment, îmi mut privirea în jurul casei lui Nathan, unde o mulțime de oameni cu arme în mână privesc cu stoicism spre flăcări. La câțiva metri distanță, Warren, tata și un alt bărbat necunoscut discută ceva. Îl observ și pe David și mama în mulțime, însă, la fel precum toți ceilalți, nu pare să aibă de gând să stingă incendiul. Nathan, care abia a reușit să proceseze ce se întâmplă, o ia la fugă spre casă, moment în care toată lumea ne sesizează prezența și se întoarce spre noi. Ignorând toate șușotelile lor, mă grăbesc să-l prind din urmă.

— Nathan, oprește-te! mă chinui să țin pasul cu el, dar chiar înainte de a-l prinde, Warren aleargă spre mine și mă cuprinde de talie, ținându-mă la distanță de tot ceea ce se întâmplă. Dă-mi drumul, la naiba! mă răcnesc la el, începând să dau din mâini și picioare în disperare.

— Ce naiba ați făcut!? Nathan i se adresează tatălui meu, părând, pentru prima dată în viața lui, furios. Familia mea e acolo?!

— Le-am spus că o vrem doar pe Lissa, dar nu au vrut să cedeze. I-am avertizat și că vom da foc casei dacă nu ies, așa că au avut de ales, puștiule! îi răspunde bărbatul din dreptul tatei, ceea ce-l determină pe Nathan să-și treacă mâinile prin păr.

— Sunt copii acolo! țip eu, încercând în continuare să scap de strânsoarea lui Warren. Voi v-ați pierdut mințile cu totul?!

Nathan începe să alerge spre intrarea în casă.

— Îmi pare rău, Julie... îmi șoptește Warren.

— Nathan, te rog! strig cât de tare pot. La naiba, Warren, dă-mi naibii drumul!

— Nu am de gând să-- încearcă să spună, însă îl lovesc cu cotul în stomac și scap de brațele sale, prinzându-l pe Nathan din urmă chiar înainte de a urca pe treptele verandei.

— Te rog, nu intra acolo! îi cuprind mâna într-a mea, sperând să-l conving să se depărteze de flăcări.

— Trebuie să-i ajut.

— Dar--

— Jules, mă întrerupe, cuprinzându-mi și cealaltă mână, după ce flăcările vor arde întreaga casă, caută scările ce duc spre subsol și pleacă din oraș, bine? Locul tău nu e aici.

— Julienne! strigătul mamei mă determină să tresar, însă nu apuc să reacționez, deoarece două brațe îmi înconjoară talia și mă ridică pe sus, trăgându-mă înapoi în ciuda țipetelor și a încercărilor mele de a mă opune.

— Te voi găsi, îți promit! e ultimul lucru pe care Nathan apucă să mi-l zică înainte de a urca treptele și a se face nevăzut prinde flăcări.

— Nu!

Warren mă eliberează, dar doar pentru a mă privi cum mă prăbușesc la pământ cu lacrimi în ochi. Se lăsă în genunchi și mă cuprinde în brațe, strângându-mă la pieptul său într-o încercare patetică de a mă liniști. Cum s-a întâmplat asta? Abia dacă am reușit să procesez totul, atât de rapid a fost cursul evenimentelor.

— Mi-ai promis... șoptesc printre suspine.

— Nu am știut că asta vor face, Julie, crede-mă, nu am fost de acord să--

— Termină! îl împing în piept, depărtându-mă de el când mă târăsc în spate pe pământul umed. Un lucru ți-am cerut, Warren! Unul! Erau copii acolo, te gândești câți oameni au murit din cauza ta?!

Umbrele NopțiiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum