Umbrele Nopții

Capitolul 31 - Refacerea experimentului

„You remind me of a time when things weren't so complicated, all I need is to see your face" – Breathin, Ariana Grande

— E stupid! exclamația lui Warren curmă liniștea din mașină.

Cred că a repetat asta de cel puțin șase ori până acum.

Bendița legată în jurul ochilor săi nu-i permite să vadă drumul pe care-l parcurgem, ceea ce îl scoate din minți. Urăște să nu aibă control asupra situației. Dar nu aveam încotro. Nu-l puteam lăsa să afle adresa la care stau împreună cu Nathan, cel puțin nu atâta timp cât încă mai avem nevoie de acel loc.

Singura posibilitate prin care îl puteam aduce în subsolul casei fără a ne compromite locația era să-i blochez vederea, ceea ce am și făcut. A fost de acord cu regula impusă – în mare parte, fiindcă nu a avut alternative –, dar asta nu-l oprește din a se plânge despre cât e de ridicol faptul că l-am legat la ochi.

— Nu, stupid e faptul că ai plecat fără ca măcar să te externezi! contracarez, strângând volanul mașinii în pumni.

Când Warren mi-a dat mesaj azi dimineață de pe un număr necunoscut, mi-am închipuit că doctorii i-au permis să plece. Dar, aparent, fără a semna vreo foaie, Warren a decis că poate să plece. Bineînțeles, nici nu a anunțat pe cineva.

Era deja în fața spitalului când am ajuns acolo – ce-i drept, îmbrăcat în hainele lui obișnuite –, mă aștepta. Am aflat că nu e de fapt externat abia pe drum, în urmă cu câteva minute. Probabil că va ieși un mare tam-tam când asistentele îi vor sesiza absența.

— Nu aveam chef să semnez niște foi inutile, îmi răspunde cu nonșalanță, ridicând pasiv din umeri. Din moment ce nu mai sunt acolo, o să-și dea seama că am plecat pentru că mă simțeam mai bine.

— Ieri nu te simțeai mai bine! îi reproșez, încercând să-i dovedesc că asistentele nu au motive să creadă că, într-adevăr, a plecat pentru că se simțea „mai bine".

— Mi-aș da ochii peste cap, dar oricum nu mă vezi, îmi replică, ceea ce nu face decât să mă enerveze mai tare.

Cum l-am suportat atâta timp?

— Odată ce ajungem, îi trimiți mesaj tatălui tău și îi spui că ai avut ceva de rezolvat, orice, atâta timp cât nu mă implică pe mine. Îi spui că de asta ai plecat în grabă și ai uitat să te externezi, bine?

Continuă să-și învârtă telefonul în mâini, distras. Probabil că, deși nu ar recunoaște niciodată, e agitat. Nu știe ce urmează să afle, știe doar că Mirabela are nevoie de ajutorul lui, iar asta îi este îndeajuns.

Nu mă pot abține să nu mă întreb dacă ar fi făcut același lucru și pentru mine în urmă cu câteva luni. Să plece literalmente orbește în ajutorul meu. Probabil că nu. Nu însemnam atât de mult pentru el, cel puțin judecând după faptul că m-a jucat pe la spate fără a ține seamă de sentimentele mele.

— Nu mă interesează ce crede tata, îmi spune după câteva clipe, oftând prelung. Ce mă interesează e unde mergem și de ce e Mirabela acolo.

— Știi că nu-ți pot spune încă.

— De ce? Îl implică pe Nathan?

— Nu! Adică... da, cumva, îi răspund pe un ton mai stins, chinuindu-mă să nu ofer un răspuns ce i-ar putea ridica suspiciuni.

Împreună cu Nathan, am căzut de acord asupra a ceea ce poate, și ceea ce nu poate afla Warren. Nu îi vom spune nimic care să-l implice pe Nathan mai mult decât este cazul, din motive evidente. Nu-și poate da de gol adevărata natură, de aceea și-a pus din nou lentilele și am convenit să-i zicem lui Warren că nu știm cine a infectat-o pe Mirabela.