Umbrele Nopții

Capitolul 38 - Timpul adevărului

„My thoughts are safer inside, and I pray it hurts less this time" – Cursed, Jacob Lee

        Îl privesc lung în așteptarea unei explicații, însă întârzie să apară. Nathan are privirea goală, îndreptată spre orașul pe care amândoi îl detestăm cu întreaga noastră ființă – dar în care el a decis să rămână.

— Nu înțeleg, îi spun nedumerită, căutând o explicație pentru decizia lui. De ce ai face asta?

Ridică din umeri, de parcă asta mi-ar răspunde tuturor întrebărilor.

— Este... complicat.

Își întoarce privirea spre mine, asigurându-se că voi înțelege cât se poate de clar ceea ce are să-mi spună ulterior.

— Dar nu are nicio legătură cu ceea ce simt pentru tine, Jules. Asta nu se va schimba vreodată, indiferent de ceea ce se va întâmpla, în regulă?

— Nathan, mă sperii...

Oftează, ridicându-se de pe stângă. Îmi întoarce spatele și înaintează spre prăpastie, privind tăcut spre oraș preț de câteva secunde – care-mi par ore nesfârșite.

— Am un unchi acolo, undeva, Jules. Un unchi vampir.

Se întoarce cu fața spre mine, căutându-mi reacția înainte de a continua. Nu am una, căci nu înțeleg despre ce naiba vorbește, așa că își întoarce din nou spatele și continuă.

— Pe lista cu urmașii lui Charles, cea pe care ți-am arătat-o azi dimineață, era scris că mama avea un frate, îți amintești?

Încerc să revizualizez acea bucățică de foaie în minte, amintindu-mi astfel de generația precedentă lui: Elisabeth Reed – mama lor –, născută în 1971 și Andrew Reed, născut în 1979. Fratele mamei lui Nathan.

— Andrew, îi pronunț numele, făcându-l să încuviințeze.

— Fiecare generație de după Charles a fost extrem de precaută cu gena de vampir moștenită. Nimeni nu a permis să se transforme, au ales să moară precum oamenii după o viață trăită... banal. Asta până la el.

— S-a transformat în vampir?

Încuviințează.

— Charles documenta istoria familiei foarte pe scurt, de aceea nu am reușit să-mi dau seama ce l-a împins pe Andrew să recurgă la asta – nici Charles nu știa probabil. Totuși, a notat anul în care s-a transformat.

Precum un copil ce ascultă o poveste, îmi ciulesc urechile și îmi împreunez degetele peste picioare. 

— În urmă cu nouăsprezece ani, Julie. În 1998. Anul în care eu – tu și eu –, ne-am născut.

Mă încrunt, încercând să-mi dau seama de legătură, dar nu are niciun sens. De ce ar alege Andrew să-și ia viața dacă i s-a născut un nepot? Până la urmă, nu era oricum primul. Florian și Lissa erau deja născuți.

— Crezi că există o legătură?

— Cartea nu nota nimic despre asta, deci nu pot zice sigur.

Mă ridic de pe stâncă, urmându-l spre prăpastia cu priveliște la oraș. Îmi așez palma pe spatele lui, sperând că-l va impulsiona să se întoarcă cu fața la mine, dar nu se întâmplă.

E abătut, nu l-am mai văzut așa de când am vorbit despre părinții lui.

— Înainte de invazie, nu aveam voie în subsol. Am presupus mereu că din pricina tunelului, însă a existat un alt motiv, Jules.