Capitolul 4 - Am pus întrebări

1.4K 139 52
                                    

And I'd be lying if I said I was ok, about that girl the one I let get away" – That Girl, Olly Murs


        Știu că nu mă pot vindeca peste noapte, dar asta nu mă oprește din a-mi supune trupul unor încercări disperate, în speranța că poate reușesc să cobor din pat. Însă după cinci minute lungi și dureroase, abia reușesc să mă ridic în șezut. Mi-am recăpătat abilitatea de a mă mișca, dar încă nu o pot face fără a simți durerea din zona stomacului. Nici nu am avut curajul să dau pansamentul la o parte pentru a vedea cum arată. Mama mi-a spus că nu e atât de rău, iar, deocamdată, îmi e îndeajuns.

Ceasul de pe noptieră indică că e trecut de ora zece, ceea ce înseamnă că trebuie să ajungă.

Aseară nu am apucat să vorbesc prea mult cu ea, căci doctorul i-a cerut să plece după doar cinci minute. Înțeleg de ce a făcut asta. Nu vrea să mă enervez sau să fac orice altceva care ar putea să-mi afecteze progresul. Însă trebuie să vorbesc cu mama, fiindcă Warren evită să intre aici, iar eu încă nu știu ce s-a întâmplat în noaptea aceea.

Îmi trec privirea prin încăpere, încercând să găsesc ceva care să-mi ocupe mintea, căci deja simt că înnebunesc aici – și m-am trezit abia cu o oră în urmă. Nu am nici măcar telefonul, deoarece aseară nu mi-a trecut prin cap să o întreb pe mama dacă îl aveam la mine când m-a adus aici.

Tot ce pot face este să aștept, frământându-mă singură cu întrebările pe care nu am apucat să i le adresez seara trecută.

Trec zece minute chinuitor de lungi până ca ușa încăperii să se deschidă. Ușurată, îmi rotesc capul într-acolo, observând-o pe mama și Warren pășind înăuntru. Ei bine, mama, căci Warren preferă să rămână în prag, salutându-mă printr-un simplu gest al capului.

Mama e îmbrăcată într-o salopetă din catifea, cu mâneci lungi și de culoarea cerului înnorat. Ținuta ei mă face să cred că a fost altundeva anterior, căci nu se îmbracă formal decât dacă este absolut necesar. Îmi trezește curiozitatea, dar am alte priorități, așa că nu mă obosesc să o întreb despre asta.  

— Bună dimineața, Jules, mă salută, așezând pe noptieră un bol cu salată de fructe. Sper că ți-e foame, pentru că am am cumpărat niște delicii care te vor face să--

Mamă, o întrerup, deoarece nu ar putea să mă intereseze mai puțin de mâncare. Îl cunoști pe Andrew Reed?

Își strânge buzele, întorcându-se pentru a verifica aparatele pe măsură ce îmi vorbește. Warren rămâne tăcut în prag, ridicând însă din sprâncene când îmi aude întrebarea. Sunt conștientă că ar putea ezita să-mi răspundă din pricina prezenței lui, dar sunt la fel de conștientă că nu va pleca nici dacă îi cer s-o facă.

— Nu are importanță, îmi răspunde scurt, întorcându-se spre mine cu un zâmbet șters pe buze. Medicul mi-a spus că trebuie să mănânci ca să-ți recapeți forțele, Julie. Dacă preferi orice altceva, spune-mi, te rog!

Scutur din cap în semn de negare.

— Voi mânca, bine? Dar acum vreau să înțeleg ce s-a întâmplat!

— S-a întâmplat să ai încredere în oamenii aceia, Julienne. Asta-i tot, îmi răspunde Warren, făcând-o pe mama să se întoarcă prompt spre el.

— Warren, poți să ne lași singure câteva minute?

Își rotește ochii, dar nu-i refuză cererea. Iese din încăpere și închide ușa. Răsuflând ușurată, mama se așază pe scaunul de lângă mine, păstrând liniștea preț de câteva clipe – până când pașii lui Warren încetează să se mai audă pe hol. Chiar și atunci, preferă să-mi vorbească în șoaptă.

Umbrele NopțiiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum