Umbrele Nopții

Capitolul 14 - Viața e temporară

„Moartea nu este cea mai mare pierdere din viaţă. Cea mai mare pierdere este ceea ce moare în noi în timpul vieţii." – Norman Cousins

        Lumina ce pătrunde cu asprime în încăpere mă face să-mi deschid ochii, sesizând că sistemul de securitate al casei Clarke a fost dezactivat. Mă ridic în șezut și îmi trec mâinile peste față, încercând să-mi dau seama cum am ajuns în pat, căci nu-mi amintesc să mă fi pus la culcare seara trecută.

        De fapt, ultimul lucru pe care mi-l amintesc este chipul lui Warren. Apoi totul e negru. Asta s-a întâmplat! îmi dau eu seama. Am leșinat după ce am avut un atac de panică! Warren trebuie să mă fi adus aici. Oh, la naiba! De parcă nu mă vedea îndeajuns de incapabilă deja...

        Privind în jurul meu, îmi dau seama că sunt în camera de oaspeți, aceeași cameră în care trebuia să stau peste noapte. Observ, de asemenea, că pe canapeaua din fața mea, Warren e tolănit cu o pătură peste el. A dormit aici?

        Nu vreau să mă gândesc la răspuns, așa că mă ridic în picioare și îmi apuc rucsacul de pe podea, scoțând o pereche de pantaloni comozi și un tricou albastru. Mi le arunc peste umăr, hotărâtă să mă schimb, căci încă sunt îmbrăcată în hainele de aseară. Au devenit al naibii de inconfortabile!

        Mă îndrept spre baie, având grijă să nu fac niciun zgomot care să-l trezească pe îngâmfat. Mă schimb, îmi clătesc fața, mă spăl pe dinți și îmi aranjez părul, apoi mă întorc în dormitor. Gândul îmi zboară doar la întâmplările de aseară, căci privirea ucigașă a vampirului nu vrea să-mi dea pace. Am fost speriată de moarte, însă nu l-am omorât... nu pot înțelege de ce.

       Când pășesc peste pragul camerei de oaspeți, observ că Warren e deja treaz. Stă în șezut pe canapea. Toate întrebările mi se evaporă când își întoarce capul spre mine.

        — Explică-te!

        — Ce să explic? întreb, în timp ce îmi apuc rucsacul și îmi îndes hainele înăuntru.

        Warren se ridică de pe canapea și începe să se apropie de mine, ceea ce mă face să înghit în sec. De ce trebuie să joace cartea intimidării?

        — L-ai fi nimerit direct în inimă dacă ai fi tras când ți-am zis s-o faci, Julie! De ce ai ezitat? tonul lui e la fel de rece precum privirea, așa că îmi cântăresc cu grijă următoarele cuvinte.

        — A fost o greșeală, îi mărturisesc dintr-o suflare, deși nu sunt sută la sută sigură de aceste cuvinte.

        Vampirii nu sunt atât de răi pe cât ți-a fost ție spus că sunt.

        — O greșeală? repetă stupefiat. Asta e tot ce ai de spus?

        — Da, Warren! Asta e tot, mă răstesc la el, ridicându-mi brațele în aer. M-am panicat, bine? Îmi pare rău că nu am dorința de a ucide în vene!

        Își duce mâinile pe după cap, încercând din răsputeri să rămână calm. Nu pare că va avea succes totuși.

        — O greșeală ca asta te poate omorî! Ai avut noroc că am fost acolo, fiindcă altfel--

        — Mulțumesc! îl întrerupt, căci nici nu vreau să aud continuarea. Dacă asta vrei să auzi, îți mulțumesc că ai fost acolo, eroul meu!

        — Nu îmi mulțumi. Dovedește-mi că nu te-am salvat degeaba și fă-te de folos în orașul ăsta!

        Nu știu dacă asta a urmărit, dar am i-am simțit vorbele la fel de dureros precum un cuțit în stomac.