Umbrele Nopții

Capitolul 26 - Locul nepotrivit

„Trei persoane pot ţine un secret doar dacă două au murit."
– Benjamin Franklin

          Razele soarelui mă fac să-mi așez mâna peste ochi și să mârâi nemulțumită, uimită de cât de repede  s-a făcut dimineață. Am adormit destul de târziu aseară, probabil de asta nu sunt capabilă să mă trezesc încă. Am stat de vorbă cu Warren până efectiv mi s-au închis ochii, ceea ce probabil nu a fost o idee atât de bună având în vedere că am antrenamente în câteva ore.

        Mă întorc pe partea opusă a patului și îmi întind mâna în față, pipăind debusolată salteaua cu vârful degetelor. Dar e în zadar. Warren nu e lângă mine. Îmi deschis pleoapele și încep să-l caut cu privirea prin încăpere, căci sunt sigură că era aici când am adormit.

        Camera lui e întotdeauna ordonată, rare ori găsesc câte o haină aruncată pe canapea sau vreun pahar de apă rătăcit pe noptieră. Asta nu e una dintre acele zile totuși. În afară de hainele mele împăturite pe birou, nimic nu e lăsat la voia întâmplării.

        Razele slabe ale soarelui pătrund prin geamul rabatat al dormitorului, răcoarea de afară începând să fie resimțită și pe pielea-mi dezgolită. Mă ridic în șezut și trag de tricoul lui Warren pentru a-mi acoperi coapsele, frecându-mi apoi ochii cu vârful degetelor. Nu aveam haine de schimb la mine, așa că am fost nevoită să-i împrumut un tricou peste noapte.

        — Trează deja?

        Warren intră în dormitor cu doar un prosop în jurul taliei, reușind să-mi capteze atenția și să mă trezească mai eficient decât o cafea neagră. Părul brunet îi e încă ud în urma dușului pe care probabil abia l-a terminat. Picăturile de apă i se scurg pe pieptul tonifiat, umezindu-i pielea fierbinte. Îmi mușc limba în încercarea de a mă opri din a-mi da frâu liber gândurilor, căci sunt conștientă că își va da seama dacă o fac.

        — Ceva mai târziu decât tine.

        Își așază un genunchi pe marginea patului și se aplecă pentru a mă săruta cast pe buze, apoi se retrage pentru a porni spre dulap. Poate pentru el nu înseamnă mare lucru, dar micile lui gesturi de atenție îmi provoacă un gol plăcut în stomac. Mă reasigură că Warren e, într-adevăr, mai mult decât lasă să se vadă.

        — Te simți mai bine? mă întrebă, începând să-și scoată hainele din dulap.

       Oftez, căci nu sunt sigură ce ar trebui să-i spun.

        Aseară am aflat că tata e posibil s-o fi înșelat pe mama, iar asta, în frunte cu întreaga situație din Warrenton, mi se pare mult prea mult de acceptat. Desigur, nu am nicio dovadă concretă, e posibil să fie vorba de cu totul altceva, dar nu am văzut-o niciodată pe mama mai nervoasă decât atât. Nu-mi pot închipui de ce altceva ar țipa la tata în halul acela.

        — Am impresia că indiferent cât de mult încerc, nu voi reuși niciodată să înțeleg ce se întâmplă în orașul ăsta. E atât de... ireal. Totul. Chiar nu știu cum ar trebui să mă simt.

        Își trage o bluză peste cap și își duce degetele în păr pentru a și-l scutura, apoi își rotește din nou trupul spre mine. Mă privește tăcut preț de câteva momente, însă nu durează mult. Apucă o pereche de jeanși din dulap și se apropie de pat pentru a se așeza lângă mine.

        — Ai putea să-ți simplifici situația dacă m-ai lăsa să te ajut, Julie.

        — Să mă ajuți? Cu ce?

        Ridică din umeri.

        — Orașul ăsta e periculos, ai aflat asta pe propria piele. Oamenii de aici caută să evite riscurile pe cât posibil, dar ție pare că îți place să le cauți singură.