Umbrele Nopții

Capitolul 21 - Ultima picătură

„Este imposibil să se rezolve orice problemă fără greșeală, deoarece greșelile sunt mai ingenioase decât noi." – Murphologie

WARREN

          Îi tai fără tragere de inimă gâtul vampirului care încerca să se strecoare prin spatele meu, apoi mă întorc să-l ajut pe bărbatul care încă luptă cu o creatură a nopții. E o rutină ce mi-a intrat în sânge încă de când mi-am terminat antrenamentele – nu mă pot plictisi de ea. Mă detensionează. De fiecare dată când simt că nu mai pot face față lumii, mă înscriu în patrulă. Ajut orașul și îmi descarc nervii, ce poate fi mai bine?

        Satisfacția pe care o simt când sângele vampirilor îmi mânjește katana e mai intensă chiar decât fumul de țigară. Îi vreau morți, pe toți. Vreau să plătească pentru ce mi-au răpit, vreau ca fața mea să fie ultima pe care o văd înainte să moară de-a binelea. Pentru că își merită soarta și chiar mai mult.

        Îmi trec katana prin spatele vampirului, iar chiar dacă nu-l omor, îi ofer bărbatului timp să-i taie capul.

        — Ăsta a fost ultimul, afirm, scoțându-mi katana din trupul inert al vampirului.

        Șterg sângele rămas pe lamă de hainele uzate și rupte ale vampirului, așezându-mi-o apoi înapoi în teacă.

        — Sunt sigur că mai sunt și alții ascunși pe aici, Clarke, dar asta e treaba celor din tura de dimineață.

        Apucă cadavrul vampirului pe umăr și îl aruncă în camioneta plină de alte astfel de trupuri.

        — Eu nu-mi las treaba neterminată. Dacă am spus că ăsta e ultimul din perimetru, e ultimul!

        Pufnește în râs și își scutură capul, încrucișându-și brațele la piept când se întoarce cu fața spre mine.

        — La fel de încăpățânat precum tatăl tău.

        Îmi arunc ochii peste cap.

        Nu-mi place să fiu comparat cu tata, dar nu mă obosesc să-i reproșez. Copiii întotdeauna vor fi comparați cu părinții lor, ceea ce e ridicol, dar complet justificat. Ce rost are să mă cert cu el oricum? Nu va înțelege de ce mă deranjează.

        Bărbatul îmi face semn cu mâna și se urcă la volanul camionetei pentru a pleca. Locul de ars e plin de alți oameni, iar în momentul ăsta, chiar n-am chef să văd pe nimeni, așa că nu-l însoțesc. Îl las să plece.

        Răsăritul e aproape, așa că nu mă deranjează să merg pe jos până acasă. Vampirii nu se riscă să-și părăsească adăposturile în condițiile în care pot să ardă în mai puțin de douăzeci de minute, deci nici nu-mi fac probleme că aș putea întâlni vreunul.

        O iau la pas spre casă, consolându-mi oboseala cu gândul că mă așteaptă un pat moale și o zi liberă. Și mâncare. Nici nu am realizat cât de foame îmi e înainte să-mi amintesc de puiul la cuptor cu orez și cartofi de aseară.

        Dar nu ajung prea departe, căci Péter, paznicul singurului bar deschis în noapte, îmi face semn cu mâna să merg spre el. Pot jura că vrea să-i transmit un mesaj tatei, iar deși sunt sătul să fac asta, mă îndrept spre el.

        — Vorbește! îi cer pe un ton autoritar, ignorând faptul că lipsa mea de respect ar putea să-l enerveze.

        — Tu erai amic cu fata lui Peterson, nu-i așa?