Umbrele Nopții

Capitolul 8 - Ochii albaștri

„Fiecare început este o consecinţă."
– Paul Valery

        Îmi las geanta cu schimburi pe băncuța sălii de antrenamente și îmi întorc privirea spre David. Vorbește cu cineva prin walkie-talkie încă de când am ajuns. Nu sunt interesată de conversația lui, însă aud din greșeală ceva legat de cadavre și curățarea locului. După tot ceea ce am văzut în seara precedentă, ultimul lucru de care vreau să aud sunt alte povești cu vampiri, așa că nu-mi bat capul să-i descifrez cuvintele.

        Mă apuc să-mi fac încălzirea, chinuindu-mă să nu fiu atentă la discuția lui. E destul de greu. Vorbește prea tare. Când, într-un final, își ia rămas bun, se întoarce spre mine.

        — Ce naiba a fost în capul tău? mă chestionează, determinându-mă să mă opresc din exerciții.

        — M-am gândit că la cât am de alergat astăzi, ar fi bine să-mi fac încălzirea...

        — Nu mă refer la asta, Julienne, știi prea bine! Puteai fi omorâtă aseară, realizezi gravitatea situației în care te-ai pus?

        Oftez.

        — Îmi pare rău că am vrut să fiu singură după ce acel domn Blackburn m-a acuzat de o posibilă legătură cu dispariția soldaților!

        — Avea tot dreptul s-o facă! se răstește, gesticulând cu mâinile în aer. Dar ăsta nu e un motiv să fugi noaptea în pădure!

        — În primul rând, nu am fugit, eram cu mașina. Iar în al doilea, nu era noapte când plecasem eu.

        David își duce două degete în spațiul dintre ochi, încercând parcă să-și recapete calmul.

        — Dacă vrei ca oamenii să te ia în serios, demonstrează că meriți, Julienne. Ce mai aștepți acum, hm? Zece ture în jurul sălii!

        Mă conformez, dar doar pentru că vreau să încheiem discuția asta.

        Nu pot nega faptul că reproșul lui mă afectează. Chiar încerc să mă adaptez noului regim al orașului, să dau dovadă de maturitate și responsabilitate, dar nu e atât de ușor. Nu-mi poate cere pur și simplu să trec de la normalitate la un stil de viață bazat pe teroare într-un timp atât de scurt!

        David se așază pe băncuță și continuă să vorbească prin walkie-talkie, în timp ce eu depun efort pentru a-mi termina sarcina. Nu vreau să-l dezamăgesc încă o dată, așa că nu mă voi plânge de oboseală, chiar dacă simt că picioarele mă lasă. Câteva minute mai târziu, când își încheie conversația, se ridică și îmi face semn să mă opresc.

        — S-a întâmplat ceva? îl întreb.

        — Nimic care să te îngrijoreze pe tine, dar trebuie să plec în oraș.

        — Putem relua antrenamentele mâine.

        — Nu le voi amâna, Julienne!

        — Puteți fi în două locuri deodată și nu știu eu?

        — Nu, dar de asta facem copii. Warren te poate ajuta cât timp sunt plecat. Voi vorbi cu el, îmi spune, începând să meargă spre ușa ce duce în casă.

        — Nu! îl opresc, poziționându-mă în fața lui. Sunt sigură că Warren are treburi mult mai importante de făcut decât să stea cu mine. Plus de asta, nu trebuie decât să fac alergări, pot continua și singură!

        — Nu am încredere că o vei face.

        — O voi face!

        — David, Thomas, răspundeți! se aude o voce bărbătească din walkie-talkie-ul lui David.