Umbrele Nopții

Capitolul 12 - Destinul nostru

„Nu cred într-un destin care cade asupra oamenilor oricum ar acţiona. Dar cred într-un destin care cade asupra lor dacă nu acţionează." — Buddha

          Nu știu ce găsește Nathan amuzant în a te speria de bună voie, dar eu nu sunt nici pe departe la fel de entuziasmată precum el să intrăm în casa groazei. Nu înțeleg totuși de ce ar vrea să luăm parte la așa ceva, nu pare genul lui de distracție, cu atât mai puțin pentru că vor fi aproape în permanență oameni în jurul nostru.

— Te pot aștepta aici, încerc să-l conving pe ultima sută de metri, conștientă totuși că nu va ceda.

— Jules, nu ai niciun motiv pentru care să te sperii, asta ar trebui să fie distractiv, bine? își întinde mâna spre mine, zâmbindu-mi dulce.

Care e cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla?

Să leșin.

Probabil Nathan mă va scoate de acolo dacă voi pica lată, deci chiar nu am de ce să mă tem, nu când sunt cu el.

Inspirând adânc, îi ofer mâna mea, împletindu-mi degetele cu ale sale înainte de a păși spre intrarea în casa groazei. Întuneric, asta e tot ce pot să disting preț de câteva clipe, căci apoi felinare laterale încep să se aprindă pe două holuri. O parte dintre oameni pornesc spre dreapta, în timp ce cealaltă, printre care și noi, pornesc spre stânga.

Lumina pâlpâită în combinație cu tapetul rupt al pereților îmi creează senzația că mă aflu într-un adevărat film de groază. Să nu mai vorbesc de muzica sinistră ce răsună în boxele bine ascunse. Îi strâng cu mai multă forță mâna lui Nathan într-a mea când râsete de copii încep să se audă de undeva din spatele nostru.

— Stânga, șoptește Nathan.

— Poftim?

Chiar în momentul acela, un clovn cu o drujbă în mână sare dintr-un dulap, venind spre noi cu pași repezi și în hohote de râs. Mă alătur turmei și încep să țip, trăgându-l pe Nathan spre ceea ce pare a fi un coridor luminat doar de câteva beculețe roșii. Oamenii se împrăștie peste tot, astfel că grupul se restrânge la mine, Nathan și alte trei persoane.

Îmi întorc capul în spate, ușurată să observ că clovnul nu ne-a urmat.

— Ești bine? mă întreabă Nathan, amuzat parcă de panica mea.

— Par bine?

— Pare că inima îți va sări din piept.

— Ei bine, asta pentru că--

Mă opresc în mijlocul frazei când, dintr-o încăpere laterală, iese o fetiță îmbrăcată în alb, cu părul lung și negru căzut peste față și un ursuleț degradat în mână. Nimeni nu îndrăznește să mai vorbească, iar fetița nu face nimic altceva decât să stea acolo, blocându-ne accesul spre capătul coridorului.

O femeie începe să înainteze spre fetiță, moment în care aceasta își ridică capul din pământ, lăsându-și la vedere machiajul al naibii de bine realizat. Nu trebuie decât să facă un pas spre noi pentru a mă convinge să-l trag pe Nathan spre o altă încăpere.

Locul aceasta pare a fi pătat pe de-a-ntregul de sânge, iar deși știu că e fals, evit pe cât posibil să calc pe orice pată roșie. Judecând după obiectele ce ne înconjoară, probabil aceasta trebuie să fie camera de tortură. Nu am nicio idee unde duce ușa din fața noastră, dar nu poate fi mai rău decât aici... nu?

— Jules, Nathan îmi atrage atenția, făcându-mi semn să stau pe loc.

O parte din mine vrea să-l întrebe de ce ne-am oprit, dar o alta îmi repetă obsesiv: chiar vrei să știi?