Umbrele Nopții

Capitolul 29 - Nu e adevărat

„I learnt to grow old when I was younger, scared of staying young" – Oceans , Jacob Lee

          Ce ai fi dispus să faci pentru persoana iubită? Pentru mine, răspunsul va fi întotdeauna același: orice. Nathan mi se aseamănă din punctul ăsta de vedere. De fiecare dată când m-a mințit, a făcut-o doar pentru a mă proteja de un adevăr căruia știa că nu-i pot face față. Nu m-a deranjat niciodată, dar acum, când e legat de fratele meu, simt că mi-a zdruncinat întreaga lume...

Vreau doar să fie sincer cu mine.

— E adevărat? tonalitatea impunătoare de mai devreme mi se evaporă în fața lui, iar întrebarea iese sub forma unei șoapte.

— Nu voiam să afli așa...

— E adevărat? mă repet, strângând telefonul în mână când Lissa îmi strigă încă o dată numele. Nu mă încumet să închid apelul. În clipa asta, chiar nu putea să-mi pese mai puțin cine ne aude.

— Lissa, închide, te rog, îi cere Nathan, iar deși telefonul e la mine, sora lui îl aude și îi dă ascultare.

Nu e Kyle, nu e Kyle, vocea din capul meu îmi repetă obsesiv, căci durerea din piept abia așteaptă să explodeze dacă accept să cred că fratele meu mai mic e mort. Nu poate fi adevărat, nu accept să fie adevărat!

— Dați-mi dracului drumul de aici! țipătul Mirabelei nu-mi distrage atenția, deși începe să se zbată chiar mai puternic decât o făcea când am coborât.

Este legată de scaun, așa că nu-mi fac griji că ar putea să se elibereze. Dacă nu a reușit în ultimele două zile, nu o va face nici acum.

— Hai să vorbim sus, îmi cere Nathan, întinzându-și mâna spre scări pentru a mă ghida, dar refuz să-i dau ascultare.

— Aveai de gând să-mi spui?

— Bineînțeles! se apără, încruntându-și privirea. Julie, știi că nu ți-aș ascunde așa ceva. Voiam doar să găsesc momentul potrivit. Ai trecut prin atât de multe în seara asta și nu puteam să--

— E vorba de fratele meu, Nathan!

Nu intenționam să țip la el. Sentimentul de vinovăție pune stăpânire pe mine imediat ce vorbele îmi ies pe gură. Știu că Nathan nu a avut intenții rele, dar simplul fapt că nu mi-a spus mai devreme, când eram în mașină, mă ofensează. Am nevoie să știu că va fi întotdeauna sincer cu mine...

— Nu știu dacă era Kyle, Julie, îmi spune, întorcându-și privirea spre Mirabela, care începe să mârâie într-un mod care chiar îmi trezește fiori. Simte mirosul sângelui tău, mă lămurește el, întorcându-și înapoi capul spre mine. I-am dat sânge, dar nu a gustat deloc în ultimele două zile, de aceea are reacțiile astea. Putem, te rog, să vorbim sus?

Vreau să primesc răspunsuri cât mai curând, dar nu mă simt confortabil să vorbim aici, când Mirabela este în starea asta, așa că încuviințez și mă întorc spre scări. Nathan mă urmează din spate.

Ajunși în bucătărie, mă rezem de blatul din lemn, pregătindu-mă psihic pentru orice are să-mi spună. Știu ce urmează să aud, dar am nevoie de detalii. Vreau să mă pot agăța de o speranță, cât o fi ea de mică, pentru a mă putea convinge că nu e vorba de Kyle.

Nathan se poziționează în fața mea, urmărindu-mi tăcut fiecare mișcare timp de câteva clipe. Inspir și expir pe gură, așteptând să-mi spună ceva, dar n-o face. Își duce mâna în buzunarul din spate al jeanșilor și întinde spre mine un telefon. Nu-l recunosc. Îl iau în mână și deblochez ecranul, dar nu-mi dau seama după ce ar trebui să mă uit, așa că îmi ridic privirea înapoi spre Nathan.