Umbrele Nopții

Capitolul 3 - Greșeala a fost a mea

„Our every moment, I start to replace, 'cause now that they're gone, all I hear are the words that I needed to say" – Before You Go, Lewis Capaldi

JULIE

          Mirosul steril este primul lucru de care încep să devin conștientă. Înțepător, dar plăcut, mă face să mă gândesc la un salon de spital. Ochii îmi sunt larg deschiși de ceva vreme, însă mult prea obosiți pentru a înțelege realitatea din jurul meu. Sunetul întrerupt al unor aparate îmi confirmă însă presupunerile: mă aflu pe un pat de spital. Dar cum naiba am ajuns aici?

Întreg corpul îmi e amorțit – începând de la buricele degetelor de la picioare și până-n vârful capului, nu reușesc să-mi mișc nimic. Sunt mai slăbită ca niciodată, iar chiar dacă nu înțeleg pe deplin motivul, știu că nu e momentul să deslușesc misterul. Trebuie să-mi dezmorțesc corpul și să-i preiau din nou controlul.

Mă străduiesc să-mi mișc capul, deși durerea provocată în zona gâtului mă face să-mi regret decizia. Dar e prea târziu să dau înapoi, așa că îmi duc lupta cu propriu-mi corp până la capăt, când pot vedea în stânga mea.

În ciuda aparatelor și a mirosului tipic, încăperea nu seamănă deloc cu un salon de spital. E decorată cu mobilier maroniu și înconjurată de pete în culori vii, redate prin tablourile fixate în perete. Am mai fost în saloane, însă acesta cu siguranță e aparte. Îmi pare totuși atât de... cunoscut? Probabil memoria îmi joacă feste, însă pot jura că am mai fost aici.

Îmi amintesc detaliile acelui dulap, îmi amintesc fețele din tablouri, îmi amintesc până și modelul ușii laterale. Am mai fost aici, nu-i așa? Memoria nu îmi joacă feste. Nu doar că am mai fost aici, dar am și înnoptat! E camera de oaspeți din casa lui Warren, cum am putut să nu o recunosc?

— Warren...

Numele îmi apare pe buze în momentul în care îmi amintesc de ce mă aflu aici.

Lama katanei lui îmi era înfiptă în stomac. Simțeam durerea provocată prin fiecare por și cu fiecare respirație. Știam ce urmează: aveam să mor. Știam, de asemenea, că aveam o singură cale de scăpare: trebuia să mă infectez. Nu aveam alternative și nici timp să le gândesc, de aceea decizia mea nu a fost dificilă.

Însă asta nu explică cum am ajuns aici. Ce mi s-a întâmplat? Am devenit vampir? Nu simt nimic schimbat. Bineînțeles, nu-mi pot simți corpul deloc, dar există și alte explicații pentru asta. Dacă aș fi devenit vampir, nu aș fi putut să mai gândesc limpede. Vampirii noi născuți tânjesc după sânge, iar simplul gând la lichidul vâscos îmi provoacă greață. Asta înseamnă că nu m-am transformat. Însă nu are nicio logică!

La acel moment, aveam doar două soluții: fie acceptam că viața avea să mi se sfârșească, fie deveneam o umbră a nopții. Și am ales varianta din urmă. De ce sunt încă om?

Ușa încăperii se deschide ușor, permițându-mi să-l studiez pe cel care pășește precaut înăuntru. Nu e nevoie decât să facem contact vizual pentru ca ochii lui să se mărească, într-atât de mult încât îmi dă impresia că tocmai a văzut o stafie.

Probabil nu a trecut mult timp de la incident, căci nu observ schimbări fizice remarcabile la el. Rănile datorate luptei din acea noapte îi sunt încă sesizabile pe brațele dezgolite, iar părul brunet și-a menținut lungimea familiară. Îi este dat pe după urechi, astfel că îmi e ușor să observ cuta adâncă din fruntea lui.

E surprins să mă vadă. Dacă nu aș ști mai bine, aș zice chiar că nu avea idee că mă aflu aici – însă e vorba de Warren. Întotdeauna știe când și unde sunt. Surprinderea de pe chipul lui se datorează cel mai probabil faptului că mă vede trează, după ceea ce pot doar să-mi închipui că au fost zile întregi.