ONE BOY-Thousand feelings

Capitolul 17-Partea a II-a

  Următoarele zile au fost probabil printre cele mai grele din viaţa mea. Vestea cea bună este că m-am angajat din nou la Crystal. Am vrut un job, acum îl am. Voi începede mâine. 

După acel sărut nu a mai urmat nimic. Mă simt că într-un film în care protagonista e conşientă că finalul nu va fi unul fericit, dar tot încearcă. Am ajuns la concluziacă singurul lucru care m-a ajutat să supravieţuiesc a fost speranţa. Poate şi răbdarea. 

Am vrut să îl sun pe Aiden, dar m-am întâlnit cu Nelly acum câteva zile şi mi-a spus că nu a fost acasă. Mă gândeam că e la Jesy. Nu puteam să îl sun. Tot ceea ce afăcut până acum, lucrurile oribile care m-au rănit, au fost ca să se protejeze pe el şi ca să protejeze o posibilă reimpacare. Şi nu e că şi cum ne este greu să neîmpăcăm după toate cele întâmplate, problema este că ne este imposibil să ne împăcăm. 

Îl iubesc şi nu mă voi îndoi niciodată de acest sentiment. 

Primesc un mesaj şi imediat după ce îl citesc rămân şocată. 

"Dacă vrei că părinţii tăi şi părinţii lui Aiden să nu afle despre tot ce ai aflat recent aş veni pe strada principala în faţa cofetăriei tale preferate. Singură. 19:00.Să nu ştie nimeni." –Pupici , Coşmarul vieţii tale ) 

Coşmarul vieţii mele?
Este clar ea. Este clar Jesy care probabil vrea să îmi facă rău. Mă gândesc la ce-i mai rău. Dacă Aiden şi cu ea au pus totul la cale şi el chiar nu mai are sentimente pentru mine? Dacă vrea să se răzbune? Dar nu am făcut nimic, asta nu ar avea sens. Apoi îmi aduc aminte că vorbesc de o drogată şi că nimic din viaţă ei nu are sens.
Vreau să termin odată cu toate astea.

Un alt mesaj mă face să tresar. 

"Opreşte-te din atâta gândit. Vrei o şansă să fii cu el "pentru totdeauna"? Ora 19."
**
Mă uit la ceasul de la mâna. 6:35. Încă puţin. M-am îmbrăcat simplu. Negru. Pantaloni şi tricou negru, iar părul este prins într-un coc deloc aranjat. Mi-e teamă.
De fapt..mi-e teamă? Ea mi-a spus să vin singură, dar nu a menţionat nimic că ea nu va avea o întreagă armata în spate. Este centrul oraşului, nu este chiar miezulnopţii, nu mi-ar putea face rău. Cel puţin asta sper.
*
19:02
Sunt în faţă cofetăriei. Nicio mişcare, niciun sunet. Îmi trece prin cap cum că totul ar fi o minciună. Poate a fost doar o farsă.

Îmi zboară acel gând când o dubă parchează în faţa mea. Uşa şoferului se dechide şi un bărbat înalt pe care nu-l cunosc iese din maşină. Se uită la mine scurt, apoi seduce să deschidă persoanei din dreapta lui. Nişte tocuri înalte îmi sar în evident. Femeia poartă o pelerină şi nu îmi pot da seama cine este.

-Cine sunteţi voi? Întreb încet 

-Întrebarea pe care ar fi bine să ţi-o pui este: "Cine eşti tu de fapt?" Acest răspuns mă ia prin surprindere, pentru că este adevărat. De ani buni nu am mai ştiut cinesunt eu de fapt şi m-am luptat pentru a-mi recăpăta viaţă pierdută. Şi tot nu am reuşit. 

Femeia din dreapta vorbeşte şi încep să cred că este Jesy. 

-Haide, scumpo, nu ezita! 

Jesy se uită undeva în spatele meu şi abia atunci am realizat că ea nu vorbea cu mine acum. Cineva era în spatele meu şi îmi era foarte frică să mă întorc, dar am făcut-o.
Tot ce am apucat să văd a fost lacrimă care s-a scurs din ochii lui Emma în momentul în care mi-a spart o sticlă în cap.
*
Deschid ochii încet. Durerea se năpusteşte asupra mea. Mai ales asupra capului meu pe care îl simt cum explodează în toate felurile posibile. Încerc să văd unde naibasunt.