Legiunea Decăzuților | Volumul I [În curs de editare]

I. Vuietul din Pădure

Partea I – Ochii ce urmăresc tot

I. Vuietul din Pădure

•

•

•

   Sermont se afla undeva între Munții Syrvein și granița Anehorei cu Sfejda. În apropierea țării vecine, botezată după zeița morților, blestemele divinilor stârpiseră pământul, iar în majoritatea zonelor nu se puteau cultiva legume sau cereale, nici pomi fructiferi. Singurul său avantaj, care îi oferisere orașului un nume pe hartă, fusese mina de cărbune din apropiere. Drumuri mari – rămase ulițe prăfuite – treceau prin orașul ce nici nu se mai putea numi așa, căci toate casele din lemn stăteau să cadă la o bătaie nemiloasă a vântului. Fantomă a ceea ce rămăsese din acel bogat loc de odinioară ținea captivi oamenii ce crescuseră toată viața minând cărbune. Unii tineri curajoși își luaseră lumea în cap, își abandonaseră părinții și casele și plecaseră prin pădurile de copaci uscați, dar vii, oriunde, dar nu în pustietate.

   Resursele din mină se epuizaseră, iar un număr prea mare de persoane muriseră captive între dărâmăturile din pântecele munților, încercând să sape mai adânc în căutare de combustibili pentru a nu sărăci. Sermont devenise un oraș doar cu numele, abandonat de omenie și de majoritatea comercianților și bogaților dornici să investească, privat chiar și de razele soarelui, căci de când băiatul despre care se vorbește se afla acolo, nori gri acoperiseră cerul cu o cortină cenușie.

   Era noapte și frig, iar foșnetele stranii provenite din pădurile înconjurătoare îi ridicau părul pe corp lui Sato Shiro.

   Acesta își înfipse adânc lopata în pământul uscat, proces pe care-l repetase de zeci de ori în ultima jumătate de oră, în timp ce cei doi bărbați de lângă unicul felinar aprins se rezemau în cozile de la lopeți și trăncăneau în șoaptă, rar privind după băiatul care aproape își isprăzise treaba. Îl durea brațul, iar transpirația i se prelingea pe spinare exact când o briză răcoroasă sufla asupra lui și parcă îl îngheța, trupește și sufletește.

   — Mai cu spor, băiet'! N-avem toată noaptea! Ies dracii din pământ și ne mâncă!

   Nu era vina lui Sato pentru tradiția adânc păstrată a anehorienilor de a nu săpa morminte pe timpul zile. Se zicea că ziua, zeul Siegen, al răsăritului și luminii, putea vedea ce făceau oamenii pe pământ, iar când pregăteau locul de veci al cuiva, trimitea moartea după acel cineva. Astfel, unica soluție era să sape pe timp de noapte, sub protecția lunii milostive. Culmea, Siegen vedea numai gropile, nu și lumea ce murea de foame pe străzile murdare de peste tot. Sato nu credea nici cât negrul sub unghie acea superstiție, iar dacă în joc nu se afla un argint, nu și-ar fi părăsit cămăruța de la han nici în ruptul capului.