Legiunea Decăzuților | Volumul I [În curs de editare]

VII. Conacul de Coșmar

VII. Conacul de Coșmar
.
.
.

   Sato nu putea adormi. În minte i se derula doar imaginea căpățânii de curcan la cuptor pe care-l mâncase la cină și ai cărui ochi păreau în amintirea sa că îi judecau păcatele. Bine, nici nu știa dacă mai mâncase până atunci atât de mult și copios și atât de aromat încât băuse două carafe de apă aproape și așa reușise să se umfle până la refuz. Stătea întins pe spate, sătul, spălat și îmbrăcat bine, dar neliniștit.

   Chiar dacă toată viața lui dormise prin grajduri sau pe pământul gol, așternuturile acelea albe, pernele rotunde, pline cu puf de gâscă, i se păreau foarte incomode. Lăsase deoparte sentimentul că cineva îl urmărea și începuse să bată cu pumnii în burdufuri, sperând că avea să le mai aplatizeze. Nici salteaua nu-i mai conveni la un moment dat, căci era prea moale.

   Cum trăiau nobilii aceștia în asemenea condiții?

   Băiatul se ridică. Îl durea stomacul, chiar dacă nu mâncase decât să se sature. Gustul de cartofi la cuptor, peste care fusese presărat usturoi și pătrunjel, îi rămăsese în gât. Fusese delicios, dar bietul de el se hrănise cu terci și apă chioară mai toată viața, astfel că acel amalgan de condimente – căci în Anehora se obișnuia în ultima vreme să preia din bucătăria din Yeelan – nu aveau cum să îi facă bine.

   Intestinele păreau că i se mișcau în corp, iar capul pieptului începu să-l doară groaznic. Niciodată nu mai pățise să fie așa bolnav, nici când dormea iarna prin zăpadă sau se hrănea în unele zile doar cu fructe de pădure sau cartofi cruzi de pe câmpuri.

   Se ridică în capul oaselor și porni înspre ieșire. La cină, o servitoare bătrână îl asigurase că putea să o deranjeze la orice oră a nopții din camera ei de la bucătărie în caz că dorea ceva. Mai îndrugase ceva de nepoții ei răpuși de pneumonie și cât de firav era Sato amintindu-i de aceștia. Poate femeia nu realizase că băiatul era vrăjitor, căci văzuse că îl servise pe Zenan cu inima îndoită de nesiguranță. Bine, o înțelegea, căci chiar dacă nu era vrăjitor, Zenan tot arăta amenințător.

   Deschise ușa, luând de pe măsuța sprijinită de perete o lampă cu petrol aprinsă, apoi începu să bâjbâie pe semiîntuneric căutând drumul spre demisol. Desigur, fiindcă nu avea de unde să aibă habar de așa ceva, nu-și închipuise că acea funie ciudată cu un motoțel de lângă tăblia patului său avea atașat un clopoțel care ar fi invocat personalul.

   După ce căută scările pe care urcase când majordomul îi plimbase pe el și Zenan prin conac, realiză panicat că nu ajunsese nicăieri. De fapt, nici nu știa care era drumul înapoi spre camera sa. Era pierdut și deja o frică rece îi îmbrățișă trupul chinuit. Cum de se pierduse într-o casă?

   Deodată, văzu un tablou agățat pe un perete din proximitatea sa, așa că  amintindu-și că trecuse pe lângă un portret la prima sa sosire, decise să arunce o scurtă ocheadă pentru a se asigura că era unde trebuia. Da, era pe drumul cel bun, chiar majordomul le indicase acea pictură în ulei, realizată de către un pictor din Vëndr la cererea ducelui Auclaire, recent decedat din vreo cauză care putea fi bătrânețea mai mult ca sigur, căci chipul acela ivoriu-cenușiu era plin de cute adânci. Bineînțeles, prevestindu-și moartea ca orice om aflat la vârsta sa, nu se zgârcise în a plăti o avere pentru acel portret, căci tablourile în stil vechi, realizate cu vopsea și strădanie deveniseră căutate de către marea nobilime.