Legiunea Decăzuților | Volumul I [În curs de editare]

XV. Uneltiri sub clar de lună

XV. Uneltiri sub clar de lună
.
.
.
~*~
.
.
.

   Noaptea aparținea zeilor morții.

   Era o superstiție apusă, o poveste care astâmpăra copiii obraznici și care avea doar rolul de a nu încuraja activitățile nocturne nepotrivite. Regina Miria își repeta asta în minte, strângând cu neliniște fustele rochiei sale în pumni. 

   Coborâse din trăsură la o distanță respectabilă de destinația sa, convinsă că astfel nu avea să atragă atenția nimănui. Oricum toți aveau lucruri mai bune de bârfit, iar la Curte încă nu se îngrămădiseră nobilii de pretutindeni care dețineau fiice eligibile pentrun căsătorie. Mai avea aproximativ o săptămână de liniște până la sosirea regului, ceea ce însemna maxim două zile până drumurile capitalei să se blocheze de trăsuri, iar gara să nu mai facă față călătorilor. 

   O adiere sinistră, răcoroasă, dar uscată, îi zbârli pielea dezgolită a brațelor, forțând-o să își tragă ușoara pelerină închisă la culoare peste piep. Se uită în spate, de parcă instinctul o prevenea că ceva tăgăduia prin cotloanele întunecate, privind-o și rânjind sfidător. Deodată, mica povestioară ce prevenea oamenii de rând să nu se joace cu capriciile nopții nu mai părea așa puerilă. Mări pasul, cu atenția în toate părțile. Doar propria umbră o urma îndeaproape, dar uneori paranoia o considera și pe aceasta o primejdie.

   Deodată, chiar înainte de a ajunge la destinație, un sunet puternic îi făcu inima să i se oprească dureros în piept. Un vuiet adânc, ascuns printre vegetația uscățivă din jur îi îngheță sângele în vene. O înnaripată, nu-și putea da seama de specie, își luă zborul de pe o creangă urmată de fâlfâiala aripilor și un croncănit asemănător chicotului unei domnițe, doar că mai lugubru.

   Regina Miria se săturase, așa că apucă clanța grea din metal și o izbi cu putere, zguduind aproape întreaga clădire.

   Palatul de Smarald se afla între poalele Munților Soarelui și Palatul Verston. Era o porțiune de pantă – deloc abruptă, în ciuda reliefului muntos –, îmbrăcată de copaci și arbuști înalți. Acesta servise drept reședință a familiei regale într-un timp, până la construcția Verstonului, un adevărat monument al opulenței și gloriei pe care familia neghiobilor de Artoaiși doriseră să o arate întregului Vermely. Spre deosebire de Verston, care sclipea cu fiecare răsărit de soare, Palatul de Smarald, considerabil mai mic, era ascuns de copaci, aproape invizibil dacă cineva privea din vale înspre vârful muntelui. Devenise sediul Legiunii Coroanei de când vrăjitorul Merlin achiziționase vreo șapte castele peste tot prin Anehora, pentru ca fiecare dintre învățăceii săi să poată să își întemeieze o legiune. 

   Bătrân tont! gândi ea până ca porțile din lemn masiv să se deschidă. Se așteptase la oricine, mai puțin la Selah îmbrăcat tot în hainele de zi, schițând o expresie dezaprobatoare a prezenței reginei, în ceas de noapte, în pragul casei sale.