Legiunea Decăzuților | Volumul I [În curs de editare]

VIII. Keva

VIII. Keva
.
.
.

   Zenan nu dormise o noapte întreagă și nici când ajunsese în cușeta trenului în care se urcaseră imediat ce ajunseseră în gară nu îndrăznise să închidă vreun ochi. Băiatul, în ciuda a tot ce se întâmplase sau doar dintr-un reflex de autoapărare a minții, se ghemuise pe unul dintre locuri, înfofolit într-un cocon format de un cearșaf. Ori adormise, ori se holba în gol tot ca el.

   Fuyu era întins cu botul pe labe, văzând clar că stăpânul îl cam neglijase de când se suiseră în vehicul pentru a părăsi coșmarul din Gaumand. Zenan îl mângâiase absent după urechi, dar doar atât.

   Nici lupul și nici băiatul nu asistaseră la scenele din noaptea precedentă. Cel puțin nu la toate. După ce ducele transformat în acea monstruozitate murise, Zenan trebuise – în primul rând să-l ducă pe băiat undeva mai departe de mormanul de cadavre –, să îl vindece pe majordomul supraviețuitor cu priceperea lui mai mult de soldat decât de vreun expert în leacuri. Desigur, după se avântase prin ceea ce mai rămăsese din personalul conacului, o minune se întâmplase.

   Grădinarul, cel ce aparent locuia cu familia în cealaltă parte a domeniului, auzise urletele lui Fuyu și venise să inspecteze locul. Îi găsise pe toți morți, de la servitori, la menajere, la santinele. Toți fără suflare, tranșați, goliți de sânge și aproape decapitați. Prima lui reacție fusese să țipe crezând că Zenan - aflat în cea mai deplorabilă stare după ce fusese lovit de toate zidurile și bucățile de mobilă ce-i stătuseră în cale creaturii și a gâtului său - fusese cel ce îi ucisese pe toți.

   Zenan nu negase vreo acuzație, doar îl pusese să cheme poliția, iar în cele din urmă, omul realizase după ce văzuse împrejurările că nu el fusese făptașul, mai ales că ducesa era în regulă, la etajul al cărui hol fusese distrus în totalitate.

   În mod firesc, reacția lui normală ar fi fost să dea foc la întreg conacul cu tot coșmarul petrecut între zidurile sale, dar atunci magia i-ar fi ieșit la iveală.

   În Ahenora magia era damnată. Se puteau lua măsuri în schimb, de exemplu să își lase magia în mâinile cârmuitorilor țării, dedicându-se trup și suflet cauzei lor, nu conta dacă aduceau binele sau Infernul pe pământ. Însă exista o regulă clară în această privință:

   Cei ce foloseau focul trebuiau uciși.

   Nu mulți puteau invoca și stăpâni acel element în același timp. Zenan nu mai cunoscuse pe nimeni asemenea lui, chiar dacă vrăjitorii se asemănau între ei la magie și chiar la înfățișare fără să aibă vreo legătură de sânge câteodată. Măcar putea să se simtă bine știind că e anormal chiar și pentru anormali.