Legiunea Decăzuților | Volumul I [În curs de editare]

XXXI. Infiltrare

XXXI. Infiltrare
.
.
.
~*~
.
.
.

    — Dacă faci vreo boacănă, îți jur că mă arunc de pe palat, îl preveni Aramil pe Zenan.

   — Cădere plăcută.

    Aramil își punea întreaga încredere în ceaiurile pe care Kaira i le dăduse amicului său pentru a-i potoli agitația. Nu voia să riște să cauzeze vreo scenă, mai ales că erau în gura lupului, la propriu. Spre deosebire de Zenan, acesta se putea integra destul de ușor printre curteni, căci nu avea semne distincte care să-l evidențieze ca vrăjitor. Avea trăsături care urlau a Artoaise, dar doar atât. Acele trăsături puteau fi ușor disimulate.

    Aramil își mușcă buza de jos. Spera ca vopseaua neagră cu care își colorase temporar părul să fie suficient pentru a nu crea suspiciune în ochii vigilenți ai nobilelor doamne ce cercetau o eventuală partidă pentru debutante. Fusese blestemat să-i semene leit tatălui său, care la rândul lui semăna cu toți ceilalți Artoaiși: avea părul auriu, ochii albaștri cu pupila încercuită de un inel, tot auriu. Dar spre deosebire de Cyrus și a lui fiică, era mai înalt, mai zvelt și avea și pielea mai bronzată – căci doar locuia la doi pași de plajă și îi plăcea să simtă întreaga căldură a soarelui.

   Înainte de a deveni vrăjitor în Legiunea Dragonului, Aramil avusese un tată. Locuiseră undeva spre nord de Vermely, într-o zonă liniștită la poalele munților. Nu știa exact cine era mama lui sau ce fusese, cunoștea doar faptul că murise la nașterea lui și că erau slabe șansele să fi avut origini nobile. Nici nu se știa dacă ea și tatăl ei fuseseră căsătoriți, dar Aramil își amintea că tatăl său avea un inel pe deget ce semăna cu o verighetă, așa că presupusese că ceremonia avusese loc în taină.

   Prințul Alezzandrè își ținuse ascuns și posibila soție și copilul, departe de întregul haos de la Curte, generat de încheierea Războiului Soarelui și moartea lui Dèlord Artoaise. O perioadă de criză în regatele implicate, de incertitudini și marcat de instaurarea Legiunilor Sfinte în rândul vrăjitorilor. Apoi mai era și dificultatea succesiunii, unii nobili susțineau ascensiunea la tron a prințului cel mic, căci  tot ce știa Cyrus să facă corect era să respire. În ciuda a tot, Alezzandrè își iubise fratele mai mare și îi susținuse dreptul la tron. Cu siguranță tatăl lui Aramil ar fi preferat să își ajute fratele decât să îi fure autoritatea. Să conducă împreună.

    Tot Alezzandrè spusese că n-avea nevoie de o coroană pe cap.

    Dragostea și încrederea în frate îl condamnase să devină rușinea familiei, să fie târât pe eșafod și decapitat fără dovezile concrete ale unui complot împotriva regatului. Doar acuzații fără noimă. Jocuri murdare, cu deznodământul unui om pedepsit nevinovat.

    Aramil ura Verstonul, Vermelyul și presupusa lui familie de sânge regesc. Doar când își readucea aminte cât de liniște fusese în palatul acela în acea zi. Cum fusese separat de tatăl său, luat din casa sa și închis într-o încăpere a Verstonului.