Legiunea Decăzuților | Volumul I [În curs de editare]

XIV. Prințesa Prizonieră

XIV. Prințesa Prizonieră
.
.
.
~*~
.
.
.

   Soarele își țesea razele de lumină prin mantia întunecată a nopții, scăldând crestele munților și cerul în nuanțe calde, care ofereau promisiunea unei alte zile dogoritoare. Era, poate, – după vorbele marelui preot – un semn divin al lui Siegen care își oferea întreaga dragoste anehorienilor. Céline se îndoia că arșița era ceva de bun augur, ba chiar, îndrăznea în intimitatea gândurilor sale, să se îndoiască destul de tare de interpretarea reprezentantului clerului a vremii greu suportabile. Observase adesea doamne ale curții leșinând mult mai des ca de obicei prin grădina din fața castelului, ba chiar și gentlemanii se fereau să mai inițieze vreo plimbare mai târziu de răsărit și mai devreme de apus. Ferestrele erau ferecate pe timpul zilei, acoperite de draperii groase, iar din când în când, niște servitori îi aduceau prințesei și însoțitoarelor sale apă cu gheață și fructe – era un mister pentru ea de unde făceau rost de gheață pe vremea aceea. Nu părea că Siegen îi iubea cu așa ardoare, mai degrabă îi pedepsea.

    Și totuși, răsăritul pentru ea însemna o fugă, o bătălie sub imperiul unui minut pierdut. Se gândea doar la sir Crasey și respirația sa respingătoare, la începutul său de calviție, umerii înguști și trunchiul lat și mai ales, mirosul de transpirație care îl însoțea adesea. Nu mai voia să îl vadă, să fie prinsă în închisoarea timpului cum era captivă în propriul palat, să se trezească înaintea soarelui, să îmbrace toate acele straturi de material și să se roage lui Siegen să o apere, dacă cei responsabili de ea fie îi permiteau să i se păteze virtutea cu acele atingeri și priviri nepotrivite, fie aveau mâinile legate la spate.

   Era deja îmbrăcată, iar slujnicele îi aranjau părul de culoarea aurului topit, care stătea adesea ondulat fără vreo intervenție. I-ar fi plăcut să îl țină desprins mai des, dar un avantaj al coafurilor indicate pentru o prințesă era că putea face față mai ușor căldurii. Cocurile complicate formate din șuvițe răsucite erau prinse înspre vărful capului, lăsându-i doar câteva fire inelate să îi încadreze fața. Isra îi mai adăuga vreo fundă sau câteva flori, nedorind să o încarce cum nici ea nu voia, iar cum nu ieșea vreodată din palat, nu se punea problema de pălării.

   Amélie îi arătă câteva panglici ce împleteau nuanțe de portocaliu, albastru și auriu, onorându-i astfel doamnei, mai degrabă domnișoară de onoare, dubla cetățenie. Nu vorbeau, doar prietena ei îi ținea strâns mâna, iar Isra își căuta ustensilele de brodat cu care adesea avea fantezia de a-i scoate ochii lui sir Crasey.

   Dar trecură suficiente minute până când în cameră să se afle doar cele trei femei. Nicio mișcare, niciun pas care să străbată holul pustiit al acelei părți a castelului. 

   — Nu cred că mai vine, șopti Amélie speriată să nu cumva să cobească.

   Céline trase aer în piept. Își mușcă buzele. Apoi obrajii. Se uită la ceas. Era târziu. Pieptul i se lăsă, inima începu să îi bată iarăși normal, punea pariu că deja se îmbujorase la loc. Nu îi era caracteristic lui sir Crasey să intre în camerele sale la o oră înaintată. Prințesa simți un calm asemenea cântecelor de leagăn cu care Isra o adormea în copilărie. Mulțumi în gând fiecărui zeu, pe lângă Siegen, să se asigure că oricine ar fi păzit-o să nu o considere nerecunoscătoare. Putea fi puțin eretică în gândurile sale.