Legiunea Decăzuților | Volumul I [În curs de editare]

Interludiu

Interludiu
.
.
.
~*~
.
.
.

  Spre deosebire de Fuyu, ghemuit într-un deal de blană maronie la picioarele sale, Zenan nu putea adormi. Băuse, se rotise când pe o parte, când pe alta, făcându-l pe lup să se retragă de la mișcarea ce-i deranja somnul.

   Dar tot nu putea adormi.

   Decis să nu-și mai agaseze companionul, se ridică din pat trăgând peste el un halat lăsat neglijent pe un scaun alături de alte obiecte de îmbrăcăminte. Faptul că dormea doar în niște pantaloni subțiri din bumbac ce-i ajungeau la genunchi se datora doar căldurii care nu mai putea fi ținută sub control de fereastra deschisă ce lăsa briza răcoroasă a mării și sunetul valurilor ce-și dădeau ultima suflare sfărâmate de stânci, transformându-se în spumă sărată.

   Își ridică betelia până peste buric, strângând șiretul undeva în zona osului șoldului pentru a evita vreo incursiune cu Zelda sau orice altă persoană de care se stânjenea.

   Deschise încet ușa, obișnuit cu urechile Rysei care îi auzeau orice mișcare din camera de lângă.

   Castelul de Piatră nu era doar sediul legiunii în sânul căreia crescuse, era casă, era familie, erau poveștile citite în fața șemineului, orele petrecute numărând fulgii de zăpadă iarna și stelele vara, mesele la care se așezau atâtea persoane străine pe care magia îi lega mai puternic ca orice altă legătură. Dar era și suferință, furie, plânsete, ascunse în spatele fiecărei uși.

   Și era și întrebarea care îl tot măcina de atâția ani.

   Cum o făcuse?

   Cine sau ce ar fi putut să o omoare pe Rysagi Yura, pe care toată lumea o considerase de neînvins?

   Mai degrabă, cine sau ce i-ar fi putut lua așa ușor una din cele mai dragi persoane?

   Lăsă amintirea camerei pustii, creionându-și planul de a se furișa în spatele barului din sala de mese, a răpi una din sticlele de vin ieftin pe care Aramil le primea șpagă la vamă, apoi să o bea pe unul din balcoane privind spre plajă și sperând să ochească vreunul din acei zei ai morții ce răsăreau din ape.

   Dar se opri când auzi două glasuri șoptite chiar din josul scării spiralate ce-l ducea către camerele lui Aramail și Kairei.

   — Ești sigur de asta? șușotea Kaira, iar Zenan și-o  imagina în pragul odăii sale, strângând un halat în jurul corpului, privind în sus spre Aramil.

   La cum se manifestau, Zenan elimină varianta vreunei întâlniri romantice nocturne.

   — Da, Mylan a reușit să intre ca servitor în Palatul de Smarald. Mi-a scris că nu va mai putea sta mult acolo, căci servitorii nu lucrează mai mult de o lună. Cică este și înfiorător, de parcă ceva îl urmărește, mă rog, bazaconiile sale. Dar a auzit ceva, o discuție pe care Selah a avut-o cu însăși scorpia de regină.

   — Are legătură cu vizita regelui Darveonului?

   — Da, mai mult sau mai puțin. Selah a trimis vrăjitori acum vreo cinci ani să-i fie mediatori cu regele pe termen lung. Și că a rămas doar unul, o vrăjitoare e-a lui.

   O pauză scurtă îl făcu pe Zenan să coboare încă o treaptă, ținându-se de balustradă. Își simțea fiecare fibră contractată și uită că nu era frumos să tragă cu urechea.

   — Doar nu crezi că..., spuse Kaira cu glasul frânt. Rysa ne-ar fi zis. Avea secrete, dar nu le ținea ascunse de mine sau de tine sau chiar de Zenan și Master, mai ales dacă erau așa importante.

   — Nu știu sigur, de aia l-am pus pe Mylan să încerce să afle ceva.

   — Zenan știe? 

   — Când aflu concret îi zic de îndată. Nu-mi place să țin secrete față de el, dar nu vreau să facă cumva vreo nebunie dacă află că Selah a trimis-o pe Ry la moarte sigură. Și dacă e adevărat asta, o să îl ajut și eu să îl strângă de gât pe nenorocit.

   Zenan nu mai ascultă, primul lui instinct fiind de a merge către ușa camerei vecine, de a roti cheia în broască și de a aprinde toate felinarele prăfuite. Se repezi către birou, răsfoind fiecare vraf de cărți, hârtii, citate copiate din cărți pe bucăți de pergament. Nu era nimic. Căuta ceva, nu știa ce.

   Unde ascundea Rysa lucrurile cele mai de preț?

   Se îndreptă către patul ei, deasupra căruia se mai cunoștea desenul cu un dragon încolăcit pe care ea îl pusese pe Zenan să i-l picteze după ce-l văzuse într-o carte cu ilustrații. Nu era o operă, dar își frânsese gâtul pentru a realiza pictura.

   Ridică perna, găsind un dreptunghi suspect pe tăblia patului. Îl împinse, în mână deschizându-se un sertar ascuns, plin cu lanțuri din piele sau inele ruginite, tinichele pe care Zenan le primea uneori și i le oferea, având  impresia că Rysagi le arunca sau uita de ele.

   Le vărsă pe cearșaful de culoarea lavandei, găsind o foaie împăturită și îngălbenită ascunsă bine sub toate acele nimicuri păstrate.

   Zenan putea recunoaște dintr-o mie însemnul Legiunii Coroanei, biletele cu care Saleh le solicita prezența pentru misiunile sale jalnice.

   Scrisul părea că-i fugea de sub ochi, în minte derulându-se doar cuvintele: misiune, Darveon, răsplată echivalentă cu eliberarea unui estarive.

   Lui Zenan îi venea să vomite, știind prea bine că actul care îi confirma liberatatea stătea în biroul său, linia roșie de pe tatuajul cu pecetea Anehorei pe încheietura mâinii, iar coincidență sau nu, odată cu dispariția Rysei, Selah îl achitase.

   Dar acela nu era singurul lucru care îl făcu incapabil să se mai ridice de pe pat.

   Scrisoarea nu-i fusese adresată Rysei.

   Ci lui.