Legiunea Decăzuților | Volumul I [În curs de editare]

XXIV. Cavalerii

   XXIV. Cavalerii

.
.
.

   Un fior rece îl cuprinse.

   Un fior cu zâmbet malițios, conturat de buze sângerii.

.
.
.

   Sato stătea pe marginea patului din camera lui Zenan. La intervale regulate își bălăngănea picioarele, la care Fuyu stătea tolănit, jumătate ascuns sub pat și uneori mai dădea leneș din coadă, parcă imitându-l.

   Zelda le sugerase tuturor membrilor legiunii ca după ce își despachetau din lucruri să adoarmă, căci urmau să plece în timpul nopții către palat pentru a li se face un triaj, iar mai apoi să fie instruiți ce să facă. Din câte înțelesese, nu trebuiau decât să fie acolo pentru a-i demonstra regelui Darveonului – ce urma să sosească în zori – faptul că Anehora accepta vrăjitorii. Un teatru jalnic, o mare insultă adresată tuturor familiilor ucise de deciziile Consiliului Vrăjitoresc de a interzice magia în afara Legiunilor Sfinte. Lui Sato i se făcea rău doar când se gândea.

   Se schimbase în haine comode după ce ajunsese în camera lui Zenan, nu-și despachetase bagajul ce conținea câteva schimburi și manualele care îi fuseseră oferite de legiune, ci se rezumase la a privi pe fereastră la lumea de afară, în principal servitori de la casele nobililor ce mergeau spre reședințe încărcați cu diverse pachete sau comenzi, uneori mai treceau și gentlemani îmbrăcați la costum cu pipe între buze și domnișoare însoțite de alaie de crinoline și pălării colorate ce intrau prin croitorii pentru o modificare pe ultima sută de metri.

   Peisajul, alături de căldura înnabușitoare și un miros neplăcut ce provenea de undeva din stradă, îl forțase să închidă fereastra, să tragă draperiile groase de culoare maronie, apoi să încerce să urmeze sfatul Zeldei și să încerce să adoarmă. Poate ar fi fost o chestie să meargă în camera pe care o împărțea cu Remy – care probabil ațipise ca un bolovan –, însă Zenan îi ordonase subliminal să îi păzească odaia mai ceva ca Fuyu.

   Lupul venise din gară cu un fel de coșuleț în gură, în care i se aflau lucrurile proprii, precum bolul în care i se turna apă, o zgardă și o păturică peticită pe care dormea. Sato se ridică de pe pat și dori să ia o gură din carafa cu apă de pe măsuța așezată în apropierea geamului. Camera era spațioasă într-un fel, cu un pat lipit de peretele unde era și ușa, un fel de budoar de mărimea unui dulap, încăperea propriu-zisă având un covor împletit, o masă la care se putea scrie, o noptieră și un armoar. Orhideea Albă nu era chiar cel mai bun han, însă în comparație cu alte locuri în care Sato dormise, era mai mult decât perfect.

   Fuyu îl fixă cu privirea chiar când își lipi buzele de sticla carafei, iar oftând, băiatul îi turnă lupului apa rămasă. Era nevoit să coboare și să ceară alta.